„Tuareg” şi „Ochii tuaregului” sau Fascinaţia deşertului

Rada Ramona Mihai

25 August 2010

Despre dezrădăcinare, despre inadaptare, despre impactul civilizaţiei asupra cutumelor tradiţionale s-a scris mult, profund, cu suflet, cu tristeţe.

Alberto Vazquez-Fugueroa scrie altfel decât au făcut-o toţi cei de până la el. Citeşti şi simţi cum vântul fierbinte îţi biciuie  faţă, citeşti şi simţi cum ochii te dor din cauza luminii prea puternice, toropitoare, inumane, a soarelui, citeşti şi simţi gustul nisipului de jar, îţi simţi buzele uscate, sângele fierbându-ţi în creier. Citeşti şi simţi că te târăşti, de ore, de zile, de decenii, greu, împovărător, cu inima bătându-ţi să-ţi spargă pieptul, cu mintea învăluită în gânduri nedefinite, pierdută în speranţe inutile… prin nisipul alunecos, viclean, dement, mergând spre un orizont invizibil, spre o izbăvire iluzoriea…mergând spre nicăieri. În „Tuareg” şi în „Ochii tuaregului”, cu un har incredibil, Alberto Vazquez-Fugueroa te transpune direct, ireversibil, în mijlocul lumii pe care o descrie: deşertul Sahara.

Magia vălului

Este suficient să le auzi paşii, uşori, atenţi, obişnuiţi să simtă, încă înainte de a pune piciorul jos, fluiditatea nisipului, este suficient să le percepi apropierea, pentru ca o puternică senzaţie de teamă, de supunere, de emoţie să te cuprindă. Personalitatea lor puternică, forţa gândului, complexitatea sufletului o iau înaintea prezenţei lor fizice, creând în jur o aură de miracol, o sferă de nepătruns. Îmbrăcămintea unitară, de culoarea cernelei, vine să amplifice magia apariţiei, să crească numărul întrebărilor mistuitoare şi a sclipirilor curioase ale privirii. Înainte să le auzi vocea, te fascinează ochii, negri, asemenea tăciunilor pârjoliţi de soarele aprig, adânci, asemenea nopţilor tăcute şi ademenitoare, duri, asemenea pietrelor fierbinţi care dau culoare nemarginirii, pătrunzători, asemenea orizontului îndepărtat, neiertători, asemenea destinului care i-a aşezat în acest loc uitat de lume, nesfârşiţi, asemenea deşertului infinit, atât de aprig, atât de fermecător. Din întregul corp, doar ochii sunt la vedere. Vălul albastru le acoperă aproape în totalitate faţa, o apără de  înţepăturile grele ale vântului nebun, de atingerile dure ale nisipului neiertător, de privirile curioase ale interlocutorilor. Forţa tuaregilor stă în inimaginabila capacitate de a se transforma în pietre atât în faţa puterii naturii (atunci când rămân fără apă – cel mai valoros lucru în această lume care nu pune preţ pe aur, pe măriri, pe posesiuni… şi trebuie să-şi controleze ritmul respiraţiei, năvălnicia sângelui, să-şi golească mintea de orice gând, astfel încât corpul să nu simtă arşiţa, să nu consume nicio picătură de lichid), cât şi în faţa duşmanilor (incapabili să le perceapă reacţiile, să le surprindă emoţiile, să le înţeleagă acţiunile). Fii şi stăpâni ai Saharei, tuaregii sunt singurii pământeni capabili să transforme soarele, vântul, nisipul în aliaţi de nădejde. Deşertul îi înţelege, îi apără, îi ajută.

Puterea tradiţiei

În „Ochii tuaregului”, aşa cum a făcut-o şi în cartea precedentă („Tuareg”), chiar dacă la o distanţă de 20 de ani, Alberto Vazquez- Fugueroa foloseşte acţiunea, intriga, povestea, doar ca pretext pentru o incursiune într-o lume fascinantă şi extrem de greu de cunoscut. Pentru că se apără, cu toate puterile, de prezenţa şi ochii intruşilor. Dacă în „Tuaregul” a apelat, pentru construcţia narativă, la încălcarea uneia dintre cele mai vechi şi mai importante reguli de viaţă, de conştiinţă, ale tuaregilor … oaspetele trebuie tratat şi apărat asemenea membrilor familiei -, în „Ochii tuaregului”, aduce, în prin plan, o altă valoare- apa. Nici măcar duşmanii nu pot fi lăsaţi să moară de sete, spune codul nescris al tuaregilor. Pentru Gacel Sayah, fiul celui mai mândru, mai viteaz tuareg, a legendarului şi neînvinsului Gacel Sayah, atitudinea lui Marc Milosevic, care, cu o răutate infinită, le otrăveşte puţul (singura sursă de apă pe o distanţă de sute de kilometri), este imposibil de înţeles. Acestui om care, dintotdeauna, a respectat cu stricteţe regulile şi valorile, i se face un rău incredibil. Fără motiv, fără explicaţie. Gestul netrebnic al lui Marc Milosevic, ca şi raliul de maşini care străbate, anual, Sahara, într-o cursă nebunească şi fără logică, având drept singur scop dorinţa de aventură a unor oameni plictisiţi de bogăţie şi de traiul fără griji, având drept efect distrugerea liniştii oamenilor deşertului, moartea copiilor lor, victime inocente ale vitezei şi nesăbuinţei unor şoferi demenţi, sunt motivaţia literară a prezentării filosofiei de viaţă a acestui popor ancestral şi neînfricat.

Trăiesc într-o cumplită sărăcie, sunt risipiţi pe o întindere nesfârşită, printre stânci golaşe şi dune învrăjbite, într-o luptă permanentă cu o natură aprigă şi capricioasă, sunt în număr tot mai mic, au în faţă un viitor incert… şi, cu toate acestea, nu renunţă la nimic din ceea ce sunt. Onoarea, respectarea regulilor vechi, a principiilor sacre sunt mai importante decât ei înşişi, sunt mai importante decât orice, pentru că acestea le-au asigurat trăinicia în timp. Şi acestea le vor asigura veşnicia. Şi acestea îi definesc ca tuaregi.



Citiţi şi

Îți amintești?

Înapoi în copilărie: „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?”

Du-te și trăiește!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,144 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro