13 aprilie, zi cu noroc

Denisa Vasilescu

13 April 2014

Denisa VasilescuA adunat o lume întreagă într-o cameră. Una mică, în care dormeam amândouă, după ce a rămas singură. Acolo îmi spunea noaptea poveşti. Din alea “adevărate şi înfricoşătoare”, întâmplări de la ţară, cu draci, demoni şi alte orătănii, cum îi ceream eu. Mereu mi se făcea frică şi mereu adormeam împăcată, simţindu-mă în siguranţă. Pentru că era lângă mine.

Când venea de la serviciu, seara, târziu, ne aducea câte ceva bun. Fursecuri, ciocolată, suc, chec, uneori doar nişte covrigei. Dar erau toate atât de bune, încât le aşteptam cum aşteaptă alţii o jucărie nouă. Întotdeauna cu cel puţin două plase în mână, pe lângă geanta prea purtată, intra în casă şi mergea direct la noi în cameră, să ne arate ce ne-a adus. Pâinea proaspătă nu lipsea niciodată. Şi ce plăcere aveam să muşc direct din colţ…

O mână de om, concentrată într-un trup mic şi slab, în care sufletul ocupa mai mult decât carnea. O femeie sprintenă, deloc cochetă, dar frumoasă prin trăsături. La ea am văzut cel mai frumos coc făcut vreodată. În pozele ei de la cununie. Visam şi mă gândeam oare ce fel de păr minunat trebuie să ai pentru asemenea frumuseţe de coafură. Şi răspunsul era simplu: ca al ei. Blond şi des.

Am văzut-o mai mult tristă decât veselă, mai mult plângând decât râzând şi mai mult vorbind de trecut, când era fericită, cu el şi cu noi mici, decât de viitor, când nu mai vedea pe nimeni.

Un om născut parcă să-şi facă griji pentru ceilalţi, în loc să se uite şi la el. Un copil de om, care mai are nevoie de alint din când în când. Mie mi-a împărtăşit cele mai multe dintre supărările şi grijile ei. Şi m-am supărat atunci, pentru că mai voiam să fiu copil şi să nu ştiu despre atâtea lucruri urâte. Dar şi ea voia să mai fie copil. Acum înţeleg.

Pentru ea m-am revoltat atât de tare încât am înfruntat omul de care mi-a fost frică toată copilăria mea. Şi acum rolurile s-au inversat. Am descoperit că pot să fiu puternică şi de temut. Ca ea. Şi niciuna nu părem aşa. Eu, copilul tăcut şi timid, ea, femeia măruntă şi blândă.

Când a plecat din ţară, m-am supărat, m-am întristat, m-am revoltat. Într-un final m-am împăcat cu ideea că mă lasă singură. Fără să îmi dau seama atunci ce înseamnă pentru ea să plece într-o lume nouă, unde nu ştia nici limba, nici oamenii, unde nu o aştepta nimic sigur. Şi să lase în urmă trei copii şi o viaţă întreagă. A nimerit bine, din fericire. Şi a muncit cu gândul la noi, mai mult decât am putea să înţelegem, probabil.

Încă o face.

Mama Denisei

Astăzi este ziua ei. Născută într-o zi de 13, zi cu ghinion, cum ar spune superstiţioşii, vreau să-i demonstrez într-o zi că nu este aşa. Şi că poveştile ei au însemnat mai mult decât orice basm citit în cărţile din copilărie. Şi că darurile ei mici au contat mai mult decât orice lucru scump primit vreodată. Şi că momentele în care râdeam şi glumeam pe seama socrilor ei, care au chinuit-o prea mult, au fost mai amuzante decât orice comedie văzută la televizor sau pe scenă, la teatru. Şi că amintirile ei sunt cele mai frumoase amintiri pe care le-a împărtăşit cineva cu mine. Şi că povestea vieţii ei nu este deloc uşoară, plictisitoare sau simplă. Ci impresionantă, de admirat şi de spus mai departe. Tocmai de-aia vreau să o conving să scrie tot ce îşi aminteşte. Tot. Şi că într-o zi, o s-o aduc înapoi, o s-o răsfăţ şi o s-o oblig să se odihnească. Şi să uite de toate relele. Să se bucure de nepoata ei şi de noi.

flori pentru mama

Astăzi este şi ziua mea. De nume. A vrut neapărat ca fiecare dintre copiii ei să aibă câte un nume de sfânt, iar ziua mea a fost mereu în preajma zilei ei ne naştere. Sărbătoream împreună şi mereu o vom face, nu-i aşa? Ştiu că îi dau lacrimile când citeşte aceste rânduri, aşa cum îmi dau şi mie scriindu-le, dar o să te rog, mamă, să-ţi aminteşti de primul cadou pe care ţi l-am făcut de ziua ta când eram mică: acea cutie muzicală, cumpărată din piaţă, cu banii adunaţi cine ştie în câte luni. Für Elise se auzea. Habar n-aveam eu atunci ce înseamnă, dar îmi plăcea enorm melodia. Şi tot eu am stricat-o din greşeală, când am scăpat-o pe jos. Am reparat-o cu un băţ de chibrit. Dar am plâns rău…

Astăzi nu am o cutie muzicală să-ţi dăruiesc, ci doar o banală scriere. Însă ştiu că o să conteze mai mult. La mulţi ani, mami, la mulţi ani ţie şi la mulţi ani nouă! Să nu plângi, pentru că noi suntem bine. 🙂

Citiţi şi

Căutări…

Îmi plăceau iubiții mamei

De ce nu vă place iarna? De ce nu vă place zăpada?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
491 views

Your tuppence

  1. Ioana Tanase / 3 August 2014 20:13

    Un stil deosebit. Oricine poate remarca talentul, dar eu vin si spun: daca nu ar exista sensibilitate, ar fi putut fi transmisa o stare compusa din atatea emotii?
    Sensibilitate + Talent = Denisa

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro