24 de ore

Catchy

16 October 2016

După cine a plâns atât de sec somnul meu astă noapte, de mi-a strâns sarea din lacrimi sub ochi, nu ştiu. Perna e uscată. În baie, oglinda se trage în spate speriată şi degetele împing cu disperare lacrimile în spatele pomeţilor. Las apa să curgă pe cafea, pe mine, pe lacrimi. Se topesc, ascunzându-se într-un nod în gât, mai puţin vizibil, după un oarecare şir de minute. Picioarele nu-mi sunt pe pământ. Îmi înfig tălpile în planşeul etajului zece, căutând senzaţia unei stabilităţi inexistente. Călcâiele se încăpăţânează şi în  căutarea echilibrului se-afundă şi mai mult în parchet, lăsând vârfurile degetelor suspendate în aer şi provocându-mă la un exerciţiu de încredere, de-a lăsatul pe spate. Deschid brusc ochii şi-mi spun: „Ajunge, nu are cine te prinde!”.

Mă îmbăt şi mă trezesc cu mirosul cafelei, întrebându-mă cu ce mă voi îmbrăca astăzi. Răspunsul sec şi dureros vine superior dintr-o parte a cortexului meu: „Cu haine, bineînţeles! Doar nu cumva îţi trece prin minte să te îmbraci în culori!”. Are dreptate, îmi spun, cine se îmbracă în culori mergând să-şi ucidă gândurile?”.

Îmi pun hainele, cineva mi-o ia înainte, îmi ia geanta şi gunoiul şi mă scoate pe uşă afară. Desenez semne de întrebare, din ce în ce mai mici, pe geamul aburind în aşteptarea liftului. Undeva între două nivele, îi explic liftului că jocul lui de-a inerţia nu mă prea amuză azi. Mă împinge afară, împiedicându-mă şi trântindu-şi supărat uşile, într-un zgomot metalic, în urma mea. Nu i-am zâmbit şi nu m-am maimuţărit azi în oglinda lui.

Afară, aerul molâu nu mă îngheaţă într-atât încât să-mi înţepenească coloana vertebrală în creier, dintr-o smucitură. Undeva, gâtul meu zace frânt, nu mai înţeleg cine îmi coordonează mişcările. Nicio privire nu se opreşte zgâindu-se ciudat asupra-mi. „E încă bine”, îmi spun, încercând un oarecare sentiment de linişte. Arunc gunoiul. Traversez parcul, încercând să scurtez drumul, aleile sfârşesc într-un labirint în care timpul se pierde. E primăvară, cireşii înfloresc sub ochii mei, jos stratul de gheaţă alunecă ca obrazul gros al unui om. Încerc să nu-mi frâng gâtul deja rupt, ar fi mult prea nedureros. Ridic privirea, alerg prin iarba verde, mirându-mă de-atâta toamnă. Rătăcesc si printr-atâtea anotimpuri, timpul e iar al meu.

De undeva dintr-o lume paralelă, mă trezeşte rostogolul roţilor de tramvai. Mă fac că nu îl văd. Încetinesc pasul şi îl pierd, atât cât să mă iau de mână şi să mai merg un timp cu mine. Gheaţa se întinde înainte. „Nu mai am cum să cad, doar sunt în cădere liberă de ceva timp, cam de când m-am născut, dacă stau să mă gândesc bine” îmi spun.

Încerc să-mi fixez iar visele de astă noapte. Nu găsesc nimic, decât nişte pagini albe, nescrise. Trec de storurile trase ale restaurantului arăbesc. Din  urmă m-ajunge parfumul exotic de iasomie crudă şi de scortişoară ce îl purtam, pe când eram cadână, în Sultanahmet. Ajung în intersecţie. Lume şi maşini, împietrite de semafoare roşii, caută cu disperare repere şi direcţii. Îmi spun: „E o zi dintr-aia!”, regretând că nu am mai fost ieri, aşa cum mi-am promis, să-mi arunc identitatea prin parcuri. Verde, trec. Roşu, mă opresc. Verde trec, roşu şi totuşi trec. Timpul stă să nu mai fie al meu.

timp

Dau să păşesc în farmacie, cineva intră chiar înaintea mea. „Sunteţi împreună?” întreabă farmacista. Ne uităm unul la altul, ne măsurăm din cap până în picioare, am putea fi, scuturăm concomitent din cap apoi dăm din umeri nepăsători: „Nu, nu suntem! Eu cer pastile, el tot pastile. „Ce coincidenţă!” se trezeşte farmacista exclamând. „Asta nu spune nimic”, îi răspund. Îşi primeşte pastilele instantaneu, observ eu, trăgând cu ochiul. Ale mele nu sunt la îndemână. O a doua farmacistă îşi ia scara. Salvarea mea e în al treilea raft de jos şi în al doilea raft de sus. Mâinile ieşite dintr-un halat alb încep să aşeze şi să reaşeze cutiuţă peste cutiuţă, într-un joc de cuburi colorate, uitând total de mine.

„E o zi dintr-aia!”, îmi repet, gândindu-mă cum îmi vor zbura de-a lungul orelor tacâmurile şi pixurile din mână şi cafeaua pe haine şi pe pereţi. „Măcar aici ştiu să facă masaj cardiac”, îmi spun. Mă liniştesc oarecum, aducându-mi aminte că totuşi, eu voi muri într-o zi de noiembrie sau februarie, încă nu ştiu chiar sigur. Frisonul morţii părăsindu-mă, îmi iau pastila şi ies. Nu simt nicio durere de cap, cu toate acestea înghit amalgamul de substanţe anti-nevralgice, atât cât să mă asigur că încă plimb un cap pe un gât inexistent.

În faţa mea, cu pas la fel de grăbit, o pereche de picioare în X şi nişte kilograme în plus se luptă cu densitatea aerului, încercând să avanseze cât mai repede. Mi se face milă de privitorul din spatele meu şi-ndrept brusc umerii. Capul nu ştiu încă pe unde e. Intru să-mi cumpăr o a doua cafea de la aparatul vending, dintr-unul din micile magazine din colţ de stradă, în care găseşti întotdeauna, ocupaţi cu aprovizionarea şi cu vânzarea, un el şi o ea. El are faţă lungă atârnând aproape de pământ, ea plânge înfundat. Aparatul îşi scurge cafeaua într-un timp ce nu se mai termină de-atâta stinghereală. Ne facem că nu se întâmplă nimic şi-mi spun: „Clar, e o zi dintr-aia!”.

M-aşez la birou şi R începe un joc pervers de-a degetele şi de-a tastatura, uitându-se cu un zâmbet larg de jur împrejur şi fixându-ne în ochi. Textul se scrie singur pe ecranul calculatorului, fără niciun efort, aşa, într-un dor al lelii. Ţintuită-n scaun, îi smulg tastatura de sub buricul degetelor şi i-o trântesc în cap şi de birou, până-i sar cam toate tastele. Îi explic că aici nu suntem în Matrix, nu, şi că există un bun simţ al corelării ochilor cu auzul şi cu funcţia noastră motorie şi să înţeleagă odată pentru totdeauna că e singura perioadă din zi în care noi nu existăm. Îi mai explic că aici ne jucăm de-a rotiţele altor oameni şi că nu îl las să-mi ia asta cu zâmbetul lui tâmp care oricum se izbeşte de albul indiferent al pereţilor.

Mă-ntorc satisfăcută-n scaun şi muţumită cu realitatea mea palpabilă de fiinţă organizată şi cu toate actele în regulă, dau delete oricărui semn de vis din încăpere. Iau o gură de cafea să-mi confirm starea de trezie, şi-mi îndrept ochii, (din capul sprijinit în gâtul de pe umeri), spre monitoare. Timpul nu mai e în niciun fel al meu, doar muşchiul inimii mai bate aşa, din inerţie. „8 ore”  îmi spun, „În sfârşit, 8 ore în care nu îmi aparţin”. În pauză găsesc un chip lipit de ecranul telefonului. Nici mai mult, nici mai puţin, îmi dă de înţeles că actele mele de identitate ar fi mai importante decât venele prin care-mi curge sânge. În acest moment al zilei, sunt oarecum de acord cu această realitate, şi sfârşesc prin a accepta printr-o strâmbătură la ecran. Las chipul atârnat de telefon şi-l aşez la loc în haină, invitându-l să-mi cotrobăie prin buzunare.

E frig. Seara se lasă. Iau acelaşi tramvai, cu scaunele de un oranj la fel de ţipător şi de strident ca şi cel al glasului pe care-l însoţeste. În stânga, un loc liber, nimeni nu îl ocupă. Mă aşez. Pe scaunul din faţă stă un omuleţ cu chip pământiu, brăzdat adânc de liniile vieţii ce nu i-au încăput în palmă. Cu greu îşi fac loc în chip doi ochi neîncrezători şi o excrescenţă ce-mi aduce aminte de un nas lepros şi Papillon. Sub nas, o gaură neagră desenată într-un fel de gură se chinuie, în grimase rotunde, să contureze sunete. O mână ţine strâns  plasa transparentă din jurul franzelei începute, cealaltă, sticla de plastic, cu  iz de vin oţetit, pe trei sferturi plină. La fiecare staţie, tramvaiul prinde în capcană noii călători, izbindu-şi uşile. Chipul păienjenos aşteaptă momentul şi şuieră printre dinţii pierduţi:

– De ce n-ai luat taxiul, bă? Bă! Tu ştii unde-i Becali? Dar Copos? Sunt la puşcărie, băă ! Că au furat… mama lor de…

Călătorii bruscaţi se-mprăştie care-ncotro. Între două staţii, ochii neîncrezători se lovesc de mine. Privirile măsoară teritoriul cotropit al propriului spaţiu vital şi cântărind îndrăzneala mea mă-ntreabă liniştit:

– Îţi dau jumătate de franzelă ?

– Nu mulţumesc, îi răspund.

Mă cercetează bănuitor, cu capul plecat uşor spre umăr. Deschid larg ochii şi-l las să se plimbe prin mine!

– Îţi dau doi lei să-ţi cumperi o cafea! Da aşa fac, doi lei să-ţi cumperi o cafea… Ce, nu mă crezi ? mă întreabă.

Staţia se apropie, oamenii urcă şi coboară.

– Bă! Ştii unde e Copos? Mama lui de…

Se întoarce spre mine…

– Scuză-mă ! îmi spune, pleacând capul în podeaua tramvaiului.

Gândeşte şi, ridicând privirea brusc, îmi spune:

– Doar nu mai eşti copila, ce dracu’, ştii şi tu!!

Tramvaiul se pune în mişcare, zgâlţâindu-ne dintr-o parte într-alta. Lumea se uită curioasă la noi. Mâinile strâng posesiv, lângă corp, pâinea şi vinul.

– Stau în Floreasca, lângă stadion, da, acolo stau.

Şi uitându-se neîncrezător la încrederea din ochii mei, continuă:

– Ce, nu mă crezi? Stau în Floreasca şi merg în fiecare seară cu tramvaiul la adăpostu’ de câini. Ştii unde e adăpostu’ de câini, nu ? Ce, …nu mă crezi?

– Ba cred, vine şi răspunsul meu..

– Tu unde stai?

– Prin zonă, îi răspund.

Pantalonii lungi şi rupţi în josul piciorului mătură pământul tramvaiului. Se uită la ei, apoi la mine, rostind sigur pe el:

– Ai fost pe afară! Unde, Italia sau Spania?

– Nu am fost, mint eu.

Tace…

Îi spun:

– Ce, nu mă crezi?

Zâmbeşte…

– Ai fost pe afară, dar nu vrei să-mi spui… Unde ai fost?

Zâmbesc:

– În Franţa am fost!

– Da da, am şi eu patru ani de franceză, ce, nu mă crezi? şi începe a înşirui cu greu „le fenetre, le gomme, le chaise”, răpind feminitatea limbii franceze.

Lumea se uită la noi din ce în ce mai curioasă.

– Da, am opt clase din care patru de franceză.

Mă întreabă cum se spune la – aşează-te! – în franceză.

– Assieds-toi!… îi răspund.

Îmi traduce instantaneu în rusă. Zâmbesc iar:

– Rusă nu ştiu!

Tramvaiul opreşte, călătorii urcă şi coboară, şuierăturile continuă:

– BĂ! Ştii unde-i Becali?

Lumea fuge într-un amestec de dezgust şi frică. Întinde un deget spre mine, ca şi cum ar încerca Încercarea. De-abia îndrăzneşte să-mi atingă mâneca gecii. Tace, mirat de propria lui îndrăzneala. Repetă gestul într-o redescoperire a lucrului demult uitat. Speriat, îl strânge pe Dumnezeu în braţe: pâinea şi vinul. Se întoarce cu sălbăticie spre călători şi inundă tramvaiul cu cascade de înjurături, fără sfârşit…

– BĂĂĂ!

Se opreşte brusc, privirea rămâne ţintuită în podeaua ce se cutremură, din stânga spre dreapta, de potopul atâtor înjurături nearticulate, adunate la un loc. Mă ridic, trebuie să cobor, aud limpede în urma mea, punând piciorul pe a două scară a tramvaiului…

– Să nu mă uiţi, sunt eu, prietenul de la adăpostul de câini din capătul liniei…În fiecare dimineaţă iau tramvaiul înapoi spre Floreasca, lângă stadion… să nu uiţi!

Îmi târâi picioarele cu capul în podeaua pământului, până în magazin. O altă viaţă, încep prin a-mi cumpăra o pernă nouă şi o cafetieră.

O oră mai târziu, într-un fast food asiatic, S. mă întreabă, de ce sunt tristă.

– Nu sunt tristă, doar scriu, îi răspund răsucindu-mi furculiţa în creieri şi în noodleşi.

Într-un târziu, ajung acasă. Scot telefonul. Chipul e acolo, aşteptând impasibil lipit de ecran. „N-o fi găsit ce căuta”, îmi spun, lăsându-l să plece prin alte buzunare. Adorm, gândidu-mă la tine, în ultimele 24 de secunde ale celor 24 de ore, cititorule.

Guest post by L.M.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

La naiba cu iubirile imposibile!

Căutări…

Un sărut cât toată dragostea neîmpărtășită a tuturor fetelor din lume

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
376 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro