4 Aprilie 1944 nu trebuie uitat

Catchy

4 April 2015

Acum 71 de ani, la 2 aprilie, guvernul sovietic declara că intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României „nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul acesteia, ci era dictată exclusiv de necesităţi de război.” Peste două zile a avut loc marele bombardament american asupra Bucureştilor. Au fost vizate ţinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar şi partea centrală a oraşului. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iaşi-Chişinău, iar luptele încetaseră de la sfârşitul lunii martie. Ostilităţile aveau să se reia abia la 20 august, scrie profesorul Ioan Scurtu in articolul de mai jos. Ţinta principală era însă Gara de Nord, pentru ca scopul bombardamentului era împiedicarea transporturilor militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică, aliatul de atunci al americanilor, forţa înaintarea spre vest. Practic, atacul americanilor a fost in sprijinul sovieticilor. Potrivit ziarului Timpul din vremea respectivă, vânătorii români şi servanţii bateriilor antiaeriene au reuşit să respingă cu succes valurile de bombardiere americane. Astfel, pe 4 aprilie ar fi fost doborâte 44 de aparate inamice, mai mult de o treime din numărul total cu care americanii au atacat. A doua zi, numărul avioanelor doborâte a fost de 54.

bomardarea-bucurestiului-1944-2

Pe la ora prânzului, un număr de 220 bombardiere B-17 (numite Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia. Cu puţin timp înainte de apropierea lor de capitală, autorităţile au dat alarma. După 22 iunie 1941 s-au făcut zeci de exerciţii, pentru ca populaţia să se adăpostească, astfel că, pentru mulţi bucureşteni, alarma din 4 aprilie părea a fi un exerciţiu.

Era o zi de marţi, iar oamenii se găseau la lucru sau cu diverse treburi în oraş. De exemplu, conferenţiarul universitar Ion Hudiţă nota că în cursul dimineţii a fost la Universitate, unde a discutat cu rectorul Horia Hulubei, după care a decis să se întoarcă acasă în cartierul Vatra Luminoasă. „De-abia m-am urcat în tramvai – era unu şi un sfert – şi s-a auzit alarma. Când să trecem de Piaţa Brătianu, sergenţi de stradă şi un comisar au oprit toate tramvaiele, invitând lumea să se adăpostească unde poate. Mă îndrept spre Piaţa Rosetti şi văzând toată lumea alergând îngrozită, m-am adăpostit în gangul unei clădiri vechi.”

Gheorghe Zane, profesor la Universitatea din Iaşi, se afla de câteva zile în Bucureşti; s-a dus la Staţia C.F.R. Basarab pentru a-şi ridica bagajele pe care le expediase din „Capitala” Moldovei. În Memoriile sale, el avea să scrie: „Alarmă ca şi în zilele precedente. Populaţia a crezut că este vorba de un nou exerciţiu şi s-a ascuns în adăposturi.” S-a conformat şi el, nebănuind ce avea să urmeze.

Ivor Porter, spion englez reţinut din decembrie 1943 în localul Comandamentului Jandarmeriei, împreună cu colegul său (tot spion) A.G. Chastelain, juca bridge. Peste mai mulţi ani avea să noteze că în ziua de 4 aprilie 1944, pe la ora 13,45 a auzit „avioanele de vânătoare trecând deasupra noastră, dar nu le-am dat nici o importanţă; zece minute mai târziu, primul covor de bombe a căzut în direcţia Gării de Nord. Ne-am uitat pe fereastră până a sunat telefonul şi i s-a spus subofiţerului să ne conducă la adăpost. Prima oară am stat acolo doar patruzeci de minute. Nu era un adăpost în adevăratul sens al cuvântului, era doar un coridor la subsol. Femei plângeau într-un colţ, convinse că rudele lor care locuiau în zona Gării de Nord fuseseră omorâte. Gardienii simţeau nevoia să iasă să vadă ce se întâmplă, dar erau obligaţi să stea cu noi; ca prizonieri eram în aceeaşi barcă cu ei. Chas [Chastelain] cânta la muzicuţă şi noi pălăvrăgeam despre război, prizonieri sau gardieni la fel de excitaţi de această schimbare în plictisul cotidian.”

În Gara de Nord se aflau câteva sute de moldoveni, evacuaţi, pentru a nu rămâne sub ocupaţia sovietică, de unde urmau să fie repartizaţi în diferite locaţii din Bucureşti, precum şi din provincie. Erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală deprimare şi derută. Îşi părăsiseră casa şi averea agonisită, iar acum aşteptau, flămânzi şi obosiţi, într-o gară pe care cei mai mulţi nu o văzuseră niciodată în viaţa lor. Când s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti.

Maruca Cantacuzino-Enescu şi-a scris memoriile la vreo zece ani de la acel bombardament, fapt ce-i permitea să reflecteze asupra momentului: „Stând de veghe, alături de mama împietrită, la căpătâiul tinerei moarte, în frumoasa casă a lui Nicolae Cantacuzino, aproape intactă, în timpul nopţii de dinaintea înmormântării, pe când lumânările scoteau fum din belşug, luminând sau umbrind, rând pe rând, faţa dulce, de marmoră, încadrată de codiţe de aur, magnifice, şi gândindu-mă la miile de adolescenţi, de adolescente, de copii mici ucişi sau mutilaţi în acea zi de patru aprilie – de sinistră amintire – mi-au revenit în minte lacrimile vărsate de toate mamele românce, cu câţiva ani în urmă, pentru copilul furat şi asasinat, al lui Lindberg. Bucureştii, oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosvelt; alt «bogat» subiect de meditaţii, amare sau condescendente, după dispoziţia fiecăruia. Pretextul??… declaraţia de război a României făcută Statelor Unite. Dar ce-am gândi oare despre un om mare ce ar ucide un copil pentru ca acestuia din urmă i-a scăpat un ţipăt de furie sau de frică? În tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor.”

În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic, care nu trebuie uitat.

Sursa: blogul lui Victor Roncea, unde găsiți și alte mărturii.

 



Citiţi şi

Măi, man, ești așa prost, cum, mă, să nu o încaleci pe ochioasa aia?

Silvana

Tragedia siriană – cum e să-ți moară 22 de rude odată


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,262 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro