4×4 personaje – Poveştile se scriu pe suflet

Monica Berceanu

20 February 2016

Monica-BerceanuViaţa oamenilor …regie fatală uneori!

Dumnezeu, Creator şi Regizor, Scenograf şi Scriitor, ne repartizează pe fiecare în propriile roluri, după talente, abilităţi şi chemări.

(Şi, mai ales, chemări.)

Dumnezeu ne cheamă să ne jucăm rolul pentru care ne-a creat. Aşa mult ne încăpăţânăm uneori să ne angajăm în companii de top, doar-doar i-om arăta noi Lui că putem şi fără El…

Ne cheamă aşa, pe nume, şi noi credem că strigă pe altcineva, şi nu e decât o coincidenţă… şi-i lăsăm de multe ori pe alţii să ne joace rolurile, convinşi fiind că noi suntem perfecţi unde suntem… cum suntem…

Şi vine o zi, când ne vedem parte de viaţa jucată pe-o scenă. De alţi actori… şi-n acea zi realizăm că, oricât am vrea să ne ascundem şi să lăsăm în spate trecutul nostru, când Vindecarea nu şi-a încheiat ea însăşi rolul, vine să-şi ceară dreptul! Şi-atunci te aruncă pe un scaun roşu, într-un teatru mic, să te oblige să-ţi priveşti povestea. Pe care ai crezut că ai ars-o deja…

Nimeni nu plăteşte pentru a-şi vedea viaţa”- spunea azi Regizorul din piesa de teatru „4×4 personaje”, interpretat de Ioan Gyuri Pascu.

4x4 PERSONAJEŞi-aşa se-ntâmplă… căci suntem atât de plictisiţi şi de sictiriţi de ea, că ar fi prea de tot să mai şi plătim s-o vedem, să nu mai zic s-o mai şi aplaudăm… hai, pe bune?!

Azi am revăzut pentru a treia oară această piesă! Prima oară n-am putut să gândesc. Am trăit doar. De fapt, am RETRĂIT. Îmi vedeam parte de viaţă jucată pe scena Teatrului de Artă, din Bucureşti, întrebându-mă dacă nu cumva e o glumă proastă, făcută de cineva care are poftă de suferinţa mea şi-atunci decide să mi-o trimită îmbrăcată în ARTĂ!

Povestea asta, a unei psiholoage (Ioana Ancea) care se îndrăgosteşte de Alex (Andrei Roşu), un actor care renunţă la chemarea lui (actoria) din cauza lipsei de empatie a spectatorilor şi se afundă în alcool, spune povestea multor artişti. Actori sau cântăreţi, poeţi sau pictori, toţi trec o dată-n viaţă măcar pe-acolo. Când se lovesc de indiferenţa oamenilor, de răutatea acestora sau … mai dureros, de propriile frici de a nu se ridica la înălţimea celor care ar trebui să îi aplaude.

„De unde ştii tu de ce n-au aplaudat?” îl întreabă pe Alex iubita acestuia, psiholoaga. „Poate …poate …poate… ” şi-i dă variante pentru motivele oamenilor de a nu-şi apropia palmele spre închinare…

Povestea asta, a unei actriţe (Alice Nicolae) ajunsă la psiholog (interpretat de Andrei Roşu) pe care părinţii încearcă să o convingă să renunţe la actorie, „să ai şi tu o carte de muncă”, spune şi ea povestea atâtor artişi… numai că a acelora care nu renunţă, orice-ar fi… care-şi urmează chemarea oricât de absurzi, penibili şi imaturi ar părea oamenilor.

„Dacă nu a spart totul ca să se rănească, înseamnă că n-are nevoie de pastile!” concluzionează psihologul când părinţii îi cer să o trateze pentru că are un comportament automutilant!

Când oamenii ne cred nebuni pentru că vrem să ne urmăm visele… ce mai e de făcut? Când încearcă să ne taie aripile pentru că am înnebunit, cum ne explicăm nebunia, astfel încât să nu fim strânşi în cămăşi de forţă şi aruncaţi într-un spital de psihiatrie?

Avem doar două variante: mergem mai departe şi ne luptăm cu ei, trăindu-ne visul, fie ne aruncăm în substitute ale fericirii: alcool, droguri, depresii…

Povestea asta, a regizorului (Ioan Gyuri Pascu) narcisic, ce vine la psiholog pentru a-şi afirma suveranitatea, spune povestea multor artişti ce-şi doresc să rămână eterni…

Când publicul aplaudă numai actorii, şi nu dă doi bani pe cel ce a gândit totul la milimetru, când vedem doar faţa medaliei, nu şi reversul, ce se întâmplă cu câştigătorul?

Povestea asta, a regizorului (Andrei Roşu) care crede că totul i se cuvine, că poate trata actorii ca pe marionete, spune povestea multor suflete pe care a pus stăpânire întunericul. Mândria, egoismul, lipsa de empatie, setea de ovaţii devin ingredientele perfecte pentru o beţie care te duce în final după nişte gratii. Ale spitalului de psihiatrie.

Când ţi-ai uitat acasă sufletul sau l-ai îngropat într-un strigăt ameninţător, ce rămâne din omul din spatele măştii de regizor?

Povestea asta, a asistentei de regie (Alice Nicolae) pe care regizorul (Andrei Roşu) o lasă însărcinată şi-i spune senin: „Nu te iubesc şi nu vreau să fac un copil cu tine!”, spune povestea multor femei frumoase, care-şi vând visele pentru o mare iubire.

Când dragostea strigă şi scrumul din sufletul celui iubit îi închide gura cu indiferenţă, ce mai e de făcut?

Povestea asta, a asistentului de regie, (Andrei Roşu) care îşi cerşeşte visul într-un teatru obscur, spune povestea multor artişti excepţionali, care rămân anonimi pentru o mască de vedetă de primă clasă.

Când arta se transformă în amantlâc scump, vândut  pe sufletele marilor artişti, ce rămâne din noi?

Povestea asta, a tehnicianului (Ioan Gyuri Pascu) care mai poate sta la teatru „cât mai circulă 91…” (troleul) spune povestea multor suflete sincere, multor oameni simpli, care nu înţeleg cum finalul poate fi aşa …o mare dragoste din care a rămas O IUBIRE NECONDIŢIONATĂ…

„Ăsta e finalul?”

Când viaţa noastră, bolnavă de atâta grabă, ne cere dreptul la replică, ce avem de făcut?

Să mergem la teatru! Să ne aşezăm confortabil pe un scaun roşu, la Teatrul Spiritual, să ne privim partea de viaţă jucată pe scenă şi să avem curajul să o privim în faţă şi să-i cerem iertare pentru firescul de o lăsa să treacă fără drept de apel… pe roşu…

Oameni frumoşi, terapeuţi şi artişti, haidem să ne unim palmele la distanţă de un suflet şi să ne aplaudăm poveştile de viaţă atât de dur şi de realist jucate de cei 4 actori ai piesei „4×4 PERSONAJE”, scrisă de Daniela Marin.

Mulţumesc, Ioana Ancea, pentru „DA”-ul frumos spus Danielei  Marin de a da viaţă psihologului ce nu aveai habar că sunt!

Mulţumesc, Andrei Roşu, pentru riscul asumat de a naşte un personaj ce nu aveai habar că-mi va schimba viaţa în cel mai frumos mod!

Mulţumesc, Alice Nicolae, pentru dragostea de viaţă, pe care ai pus-o în fetiţa  plină de frică, ce nu aveai habar că am fost cândva!

Mulţumesc, Ioan Gyuri Pascu, pentru credinţa într-un Dumnezeu de care nu aveai habar că m-a transformat în urmă cu un an, din regizor, în actor!

Mulţumesc, Daniela Marin, pentru CURAJUL de a crede în acest suflet- proiect ce nu aveai habar că l-am aşteptat toată viaţa mea!

Vă mulţumesc, oameni frumoşi, pentru că îmi vindecaţi câte o rană de fiecare dată când o faceţi să sângereze, prin rolurile voastre!

Mă înclin şi vă rog mai fierbinte decâr orice vulcan, să nu lăsaţi rolurile să moară!

Luptaţi să pansaţi şi rănile celui ce nu mai e printre noi, Adrian Păunescu, prin a dovedi lumii contrariul versurilor sale:

„O, biet actor,
O, biet artist,
Rolurile mor,
Viaţa e un teatru trist!”

Piesa  „4×4 PERSONAJE” : 4 personaje, 4 tablouri, 4 actori în 4 roluri… Între comedia şi tristeţea lumii, ne jucăm de-a viaţa ori de-a teatrul.

Pe Monica o găsiți și aici.



Citiţi şi

Până și demonii mă respectă!

Goi și gol într-o mansardă

Și poate că și tu ai vrea altceva, dar ce dracu’ o să zică mă-ta şi vecina de la parter dacă-l laşi?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
749 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro