A fost o perioadă fierbinte, al naibii de fierbinte

Daniela Toader

8 October 2015

daniela toaderÎmi spuseră că e undeva lângă Champs Elysée „ştii tu, strada aceea mare, lungă şi lată cu magazine multe”. Ştiam, nu eram născută ieri. Şi dacă aş fi fost, tot n-aş fi putut să nu ştiu. În clasa a opta „doamna de latină” ne ceruse să scriem ceva frumos despre Paris, în latină. Eu scrisesem ceva frumos despre Paris în română. Aşa-mi ieşise, aproape latin. „Doamna” citise şi plânsese, în română. Îmi dăduse zece. Detaliile erau un artificiu.

Ani buni după, am luat avionul şi am plecat spre strada aceea mare, lungă, lată şi cu multe magazine…

Am plâns pe la mijlocul drumului, acolo sus. De ce naiba plecam? Mă aşteptase în aeroport o fată mică cu o pancartă albă. Ne urcasem într-o maşină neagră şi străbătusem străzi gri. Erau acolo turnuri gri, garduri gri, oameni gri, gânduri gri. Doar verdele acela ciudat, strident de ciudat, îmi aducea aminte de ce plecasem. De-aia. Din curiozitate. Din prostie. De prea mult bine.

Mi se atribuise o camera mică, albă, goală cu un frigider plin. Era acolo, în frigider, o cutie cu „sare de mare”. Nu-i inţelesem rostul, baia n-avea decât duş. Dădusem vina pe nebunia specifică fiecărei naţii şi începusem să plâng. Mâncam biscotti şi plângeam.
A doua zi ieşisem să văd strada aceea mare şi o văzusem. O stradă ca oricare stradă…

Când mă prezentaseră „clientului” îmi rămăseseră cuvintele în gât. Nu vroiau să iasă, cuvintele. Nici eu n-aş fi ieşit în locul lor. Era un birou urât în nuanţe de gri şi pereţi lambrisaţi orientaţi spre vest. Eu trăgeam de ele, de cuvinte, să iasă, să spună, să transmită, dar ele nici vorbă. În faţa „clientului” uitasem tot ce învăţasem în 12 ani de zile. Zâmbeam doar ca tâmpita şi priveam în gol. Clientul era un evreu cu o kipa neagră şi un birou plin de dosare. Era un om important şi foarte ocupat clientul, o spuneau sprâncenele încruntate, grimasa lungă, gura strânsă pungă. Ce naiba să facă el cu mine? Îşi exprimase doar clar cerinţele, el, clientul avea nevoie de oameni care să vorbească. Să înţeleagă. Să trasmită. Eu nu eram omul clientului. Sentiment reciproc …

massimo greco

©Massimo Greco, vedere dinspre Centru Pompidou

Mă „vânduseră” mai ieftin din cauza asta, a cuvintelor care nu vroiau să iasă. Clientul zâmbise satisfăcut, avea negoţul în sânge. Îl detestasem până la sânge şi dădusem drumul în gând la cuvintele acelea interzise. În română. Mă descărcasem, într-un fel de monolog ciudat. Pro şi contra. Câştigase „pro”-ul la scor strâns.

A două zi mă urcaseră într-un tren verde şi mă trimiseseră la Clermont Ferrand. Ţara vulcanilor. Oraşul cu o catedrală mare şi neagră în mijoc. „Găseşti tu hotelul de lângă gară, spui că vii din partea clientului, că totu-i aranjat”. Găsisem gara, târâsem după mine două valize mici şi negre, găsisem taxiul, hotelul era fix în faţă gării. Aveam caracteristica fraierului ideal. Încă nu realizam

Colegii de serviciu erau tineri. Sângele le curgea prin vine cald. Al naibii de cald. Vorbeam cu ei într-o engleză ciudată şi argumentată prin semne. Când nu-mi ieşea ceva, râdeam. Râdeam atât de mult şi atât de des, încât devenisem expert în râs. Râsul de-a plânsul. Totul are o explicaţie. Acolo am învăţat cu adevărat să râd. Ziua munceam şi râdeam, noaptea dansam. Seara băteam piatra cubică, străzile acelea înguste, înnegrite de vreme. „Piatră vulcanică” îmi spuseseră colegii şi eu îi crezusem pe cuvânt. După străzi, încercam barurile. Atât de multe, încât ajunsesem la limita de încercat baruri. Odată cu barurile, încercam băuturile acelea mici şi albe, de băut dintr-o singură înghiţitură. Aprinsă. Nu durea, doar ardea. Dansul începea târziu şi se sfârşea devreme. Eu sfârşeam întodeauna într-o cameră la mansardă. Camera mea. Colegii, sângele acela cald şi tânăr, sfârşeau mereu altundeva. Dădeam vina pe nebunia specifică vârstei şi continuam. Ziua eram rupţi, copţi, frânţi şi totuşi codam. Codam în buclă, râdeam în buclă, trăiam în buclă. Linii întregi de cod pentru anul 2000. Pe atunci anul 2000 promitea.

A fost o perioadă fierbinte. A naibii de fierbinte. Printre linii de cod şi proceduri trăiam într-un fel de cerc repetat la infinit… Un cerc ciudat de raţional-sentimental. Eu raţionala, privind, ei, toţi ceilalţi, sentimentalii, trăind. Noaptea îşi trăiau zilele si ziua îşi povesteau nopţile. Eu ascultam şi-mi imaginam. Când era să mă molipsesc, scoteam scutul, cifrele acelea complicate pe care trebuia să le aşez într-o anumită logică şi scăpăm. Îmi construisem un fel de rutină în „a scăpa”. Eram prea bătrână să nu scap. Prea ataşată ca să scap. Scăparea îmi devenise şi scut şi scop. Şi am scăpat.

Am rămas la Clermont Ferrand 9 luni pline. Au fost nişte luni ciudate şi foarte intense. Nişte luni întinse la maximum. Între două poveşti şi o noapte povestită, mâine îmi aminteam de „clientul” cu kipa neagră şi-i mulţumeam că mă vânduse ieftin. Că, datorită lui, mă îndepărtasem de strada aceea mare, lungă şi lată, cu magazine multe. De turnurile gri, de gardurile gri, de oamenii gri, de gândurile gri. Le mulţumeam cuvintelor care n-au vrut să iasă şi continuam să mă scufund în spatele celorlalţi, visând.

În defintiv, toţi ne scufundăm în ceva. Când nu există întrebări, există răspunsuri. E frumos să te scufunzi în răspunsuri. Când nu există răspunsuri, există căi. E bine să te scunfunzi în căi. Căile acele paralele. Paralele cu toţi. Căile acelea unde nu te ştie nimeni, nu te vede nimeni, nu te judecă nimeni, nu te trage nimeni de mânecă.

În definitiv, toţi supravieţuim.

Pe Daniela o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Povești de adormit prințese

Înapoi în copilărie: „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?”

Câte zile mai încap într-un om?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
674 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro