Abia aștept

Ana Maria Dobre

1 February 2016

Ana Maria DobrePe 27 iunie 2015 am aflat că sunt însărcinată. Exact a doua zi după examenul de limbă olandeză, căruia îi dedicasem un an de studiu intensiv și care urma să mă ajute să studiez drept olandez. După cinci teste de sarcină, am început să-mi dau seama că va trebui să-mi regândesc planurile, pentru că viața mea va căpăta un nou sens, sub forța spontană ce rearanjează zecile de strategii, vizualizări sau planuri atent făcute.

În mod paradoxal, cu câteva zile înainte de-a primi „vestea”, încercasem să-mi conving cel mai bun prieten, care mă încuranja să fac un copil, că nu sunt pregătită, că am alte planuri, că-mi este teamă să mai iubesc o ființă nouă, că Planeta nu are nevoie de mai mulți oameni, că războaiele și virușii se apropie de granițele confortabilului Occident și că lumea se redefinește. Poate că, fără să realizez, argumentele erau aduse de acel „alt eu” de care speram să mă eliberez pentru că mă atașasem prea mult, iar, de o vreme, părea învechit, prăfuit sub angoase ce-mi mărgineau spiritul, dar care se manifestau uneori strident.

Acea zi de sfârșit de iunie avea să reprezinte pentru mine un moment definitoriu, care a avut puterea de-a mă arunca în genunchi în fața acestei minuni a vieții, pe care puteam doar s-o las să se manifeste de la sine și la care aveam să asist umilă. Știam că celulele care formau o nouă ființă în mine nu veniseră să umple un gol sau să suplinească o lipsă, pentru că viaţa mea era plină, iar momentele de rutină, puține. Am intuit că sarcina avea să mă învețe cum să renasc într-un om căruia nu-i este frică să meargă pe ape. Cu fiecare zi care trecea, simțeam cum Universul mă chema martoră la facerea lumii, la misterele actului originar, iar tot ce considerasem până atunci a fi important se dizolva sub influența unei senzații de beatitudine, foarte greu de descris, un soi de stare profetică pe care nu credeam c-o voi experimenta în viața asta.

Glazastik Finch

©Glazastik Finch

În acele prime clipe am decis că îmi voi petrece sarcina în meditație, cufundată în sine, în  tăcerea pe care o cultivasem în ultimii opt ani în aproape toate colțurile sufletului meu. Eram, dintr-odată, pregătită să spun adio ultimelor umbre ale conștiinței mele, să uit, să iert și să mă abandonez acelui abis interior, neschimbător, spre care ființa mea transcende, aducându-mă mereu mai aproape de neîngrădirea spiritului.

Cele opt luni de meditație m-au ajutat să descopăr, printre altele „mama” care se năștea în mine și, încă din primele clipe, această descoperire a fost călăuzită de ființa nenăscută. Am învățat să iubesc fiecare clipă care trecea și în care ei îi era bine, am învățat să fiu prezentă și să mă bucur de fiecare mișcare a ei în pântecul meu. Ceea ce, la un moment dat, credeam că voi găsi într-un ashram sau pe la vreo mănăstire, am găsit în interiorul meu, în îmbinarea de ADN dintre mine și cel pe care îl iubeam. Cu fiecare clipă în care corpul meu devenea templul în care ea se forma și se pregătea să vină  în lumea noastră, eu iubeam totul mai mult, mai profund, mai dezinhibat. Nu cred că m-am apreciat sau iubit vreodată mai mult decât am făcut-o în această perioadă. Mi-am privit corpul cu admirație și am învățat să-l ascult, pentru că, pentru prima dată, părea puternic și frumos, ca cel al unei ființe supranaturale. M-am simțit în permanență conectată la Dumnezeul meu, căruia acum îi mulțumeam, fără a mai simți nevoia de a-i cere ceva. Am considerat fiecare noapte nedormită, fiecare stare de disconfort sau oboseală din ultimul trimestru ca pe provocări ale spiritului, pe care aveam să le privesc cu calm și să le „tratez” cu ore întregi de mers pe jos prin pădure.

Mai am o lună, aproape o lună, și o voi întâlni pe cea pe care o consider maestrul meu spiritual, pe cea de la care voi avea de învățat pentru restul vieții, pe care îmi doresc s-o ascult și s-o încurajez să pășească pe cât mai multe drumuri ale Planetei și condiției umane. Nu vreau să-mi imaginez absolut nimic referitor la caracterul lui, vreau să învăț să mă las surprinsă și s-o accept necondiționat.

Pentru toate astea sunt pregătită să îndur şi intensitatea nașterii, să experimentez acest soi unic de „durere” ce duce la extaz. În mod surprinzător, abia aştept să observ frumusețea corpului femeiesc în actul nașterii, să fiu prezentă și să respir în fiecare centimentru de deschidere către ceea ce mulți descriu a fi un fel de dans extatic, în care femeile au acces la o nouă dimensiune, cea  primară, instinctivă, ce nu poate fi controlată, poate doar indusă, și ce păstrează amprenta forțelor ancestrale.

Citiţi şi

Bălăcărirea asta a jumătăţii…

Să fii femeie înseamnă…

Până-ntr-o zi, iubitule…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,981 views

Your tuppence

  1. m / 1 February 2016 23:41

    “pe cea pe care o consider maestrul meu spiritual”
    mai mult decat perfect!!!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Andi V. / 1 February 2016 21:38

    Felicitari! E minunat. Cat despre blocajele mentale, fosta sotie mi-a spus, atunci cand sufeream de ele, ca un copil se face asa cum te arunci in apa de la trambulina – pe baza credintei, nu masurand apa, inaltimea trambulinei s.a.m.d. Nu exista un moment potrivit pentru copil, nu exista “rhyme or reason” – dar exista miracolul vietii. Pentru mine, a fost momentul cand am realizat ca nu sunt un inel ci o veriga intr-un lant extrem de lung.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro