Aceṣti ochi îi ṣtiu bine de undeva

Nicoleta Beraru

28 November 2017

Nicoleta BeraruComand un cappuccino pe terasa de la „Brise-Miche”, una dintr cafenelele din preajma Centrului Pompidou. La Paris, totul are alt gust ṣi alt miros: apa, aerul, cafeaua. Chiar ṣi acest cappuccino pe a cărui spumă albă, pufoasă, o inimioară cu contururi de cacao domneṣte drăgăstoasă. Cerul, culorile toamnei de sfârṣit de octombrie blând, netulburarea de pe terasele cafenelelor în după-amiază, agitaṭia tinerilor, tandreṭea plimbărilor bătrânilor ninṣi de ani, mergând mână în mână sub soarele molcom – totul pare trăit mai intens la Paris.

Ochiul meu de turist dintotdeauna îndrăgostit de frumuseṭea rafinată a capitalei culturale a Europei percepe excentric orice brouillon (n.red. schiță) al vieṭii pariziene. Iau o înghiṭitură de cappuccino ṣi mă las purtată în reverie de muzica ce se revarsă delicat peste terasa cafenelei: orizonturi îndepărtate, lumi diafane, secrete devoalate, boboci de flori deschizându-se, câte o frunză galben-roṣiatică valsând la desprinderea de pe ramură – un curcubeu peste timpuri ṣi lumi, pe care Richard Galliano îl aruncă ca pe o punte întinsă de pe clapele acordeonului din care „Mare Nostrum” se împrăṣtie.

Mă simt uṣoară, trăiesc o stare de beatitudine în mijlocul acestui necunoscut cunoscut, pe tărâmul acesta pe care scriitori celebri, pictori, sculptori renumiṭi, oameni de ṣtiinṭă ṣi l-au transformat în „acasă”. Aici a venit dintr-o Românie nepăsătoare să se stabilească talentatul Brâncuṣi, aici Sándor Márai a simṭit gustul unei străinătăṭi neprimitoare, dar ṣi al unei vieṭi al cărei rafinament depăṣea vizibil stilul altor tărâmuri europene. Uṣoară ca un fulg, abandonată până-n depărtări ritmurilor de jazz blajin ṣi spleen-ului parizian, privesc în jurul meu împăcată cu mine însămi ṣi cu lumea pestriṭă ce-ṣi joacă rolul efemer pe scena eternităṭii. Prin faṭa mea se perindă ca prin vis grupuri de studenţi veseli şi nonşalanţi, frumoşi nebuni cu pletele în vânt, setoşi de necunoscut, fete frumoase şi elegante, pictori jegoşi, copii veseli, părinţi fericiţi, turişti de toate naţionalităţile, vârstele, culorile…

82aad9d0d7f035f576b75085bf35e1ec--deli-cafe-cafe-bar

Mai încolo, la o masă apropiată, un domn distins îṣi citeṣte ziarul, mângâind afectuos capul câinelui care dormitează pe pantofii-i lustruiţi bec. Să tot aibă vreo ṣaptezeci ṣi cinci de ani. Sau poate mai mult? E absent. Nimic nu pare să-l atingă, să-i atragă atenṭia. Indiferenṭei sale neclintite doar mârâitul sporadic în somn al câinelui – un exemplar superb de husky siberian – îi limitează fermitatea. Atunci, cu un gest mecanic, mâna sa mângâie letargic capul câinelui. La gât poartă o eṣarfă de mătase cărămizie cu, ai zice, niṣte ochi mici de peṣte. Sacoul de culoare brună, perfect croit pe trupu-i odată semeṭ, cămaṣa albă, pantalonii negri călcaṭi la dungă, pantofii maronii lustruiṭi redau ochiului turistic imaginea perfectă a parizianului neaoṣ, bucurându-se de a treia tinereṭe. Bărbatul e de talie mijlocie, păr cărunt, judecând după favoriṭii ce se lasă liberi vederii de sub pălăria neagră din fetru, cu faṭa uṣor smeadă, pe care doi ochi de antracit lucesc ca două faruri puternice. Tot caracterul elegantului parizian este adunat în aceṣti ochi care îi dau o vitalitate neobiṣnuită pentru vârsta sa. Îi urmăresc fascinată miṣcările absente ale mâinii pe capul câinelui ṣi miṣcările energice ale ochilor care se plimbă iute pe rândurile jurnalului pe care îl are în faṭă, pe masă, lângă ceaṣca de ceai. Îmi sunt cunoscuṭi! Aceṣti ochi îi ṣtiu bine de undeva… Sunt ochii bunicului meu.

Bunicule, crezi că există viaṭă după moarte?” întrebă nepoata.

Bătrânul privi energic spre pădurea largă. Trase aer în piept, dădu cu toaigul la o parte câteva albăstrele, câṭiva bumbiṣori ṣi ciuboṭica-cucului, câteva urzici bătrâne de pe marginea potecii ca să-ṣi croaiscă drum ṣi ochii începură să-i joace vii ṣi scrutători ca două lumini jucăuṣe în tenebre. Ai fi zis că bătrânul căuta răspunsul printre buruienile ce mărgineau potecuṭa spre pădure. Pe partea stângă, un lan de porumb verde, cu ṣtiuleṭi cocheṭi, mătăsoṣi în vârfuri, mărginea drumuṣorul de iarbă ṣi floricele sălbatice. Pe partea dreaptă, un gard de sârmă delimita o livadă de meri ṣi pruni. Mere roṣii ṣi verzi, poame albăstrui, lunguieṭe, galbene ṣi rotunde atârnau bogat pe crengile copacilor. Multe din ele, viermănoase, erau căzute în iarbă ṣi albinele zumzăiau neobosite ba pe ele, ba pe lângă ele. Furnicile îṣi făceau ṣi ele, harnice, provizii pentru iarnă, târând spre muṣuroaie particule infime, gustoase, din acest fruct căzut. Căldura de sfârṣit de iulie-cuptor era impregnată de zumzăieli ṣi miresme de fructe ṣi buruieni prăfuite. Bunicul ṣi nepoata înaintau alene spre pădure. Moṣ Neculai a’ lui Dogaru voia să-i arate nepoatei sale, venite pentru câteva ceasuri din depărtări, bucata lui de pădure. Era mândru moṣul să-i mai arate încă o dată averea moṣtenită de la părinṭi după căderea comunisului. Se mai gândea că poate aveau să găsească în pădure ṣi câteve chitărcuṭe sau gălbenele, că de hribi nu prea avea des parte. Nu prea plouase în ultima vreme, aerul era cam prăfos, dar moṣul avea el locurile lui, numai de el ṣtiute, ṣi-ar fi vrut să-i facă o bucurie nepoatei ca atunci când era miticuṭă ṣi-o lăsa mamă-sa în grija lui ṣi-a răposatei sale fumei. Atunci, primăvara, când o ducea în pădure, treceau câteodată ṣi pe la stâna lu Grigore a Mariṭăi ṣi mieluṣeii i se urcau fătucăi pe umeri, iar ea striga zglobie „Ni oicea, bunicule!” ṣi se tăvălea pe pământ, râzând cu ochii licărind de lacrimi de bucurie ṣi fericire candidă. Ehehe, unde erau vremurile acelea când nepoata era o „copciluṭă”, iar moṣ Neculai un om încă în putere? S-au dus toate… Muierea îi murise demult ṣi bătrânul trăia singur de câteva zeci de ani. Se avea bine cu vecinii ṣi se ajuta cu ei, cu fraṭii ṣi surorile lui. Dar bătătura nu-i mai era plină de vaci, porci, găini, gâṣte, raṭe. Grădina de zarzavaturi nu mai era oacheṣă ṣi arătoasă ca o fată mare căutată de feciori pentru frumuseṭea ei. Moṣul trăia sobru. Îṣi cumpărase televizor color, maṣină de spălat, ba avea ṣi telefon mobil la care urla de parcă cei de la celălalt capăt erau surzi ṣi pe care cealaltă nepoată i-l mânuia ṣi i-l încărca de câte ori era nevoie.

Dar gospodăria de altădată… fuse, fuse ṣi se duse. Trăia singur-cuc acum în satul acela ascuns de lume din Moldova. Câteodată, singurătatea îi ṭiuia în urechi. Din vremurile bune îi rămăseseră un cireṣ care făcea cireṣe albe, un păr cu pere făinoase, ogoare pe care le dădea în parte ṣi de pe care primea toamna produse, păṣuni de pe care primea caṣuri, ṣi o bucăṭică de pădure. Pădurea asta era alinarea ṣi mândria lui. Moṣ Neculai mergea destul de des să-ṣi vadă pădurea. Îi cunoṣtea fiecare copac, fiecare palmă de pământ, fiecare groapă, fiecare frunză. Când vorbea despre pădure, mergând pe cărările ei tainice, se însufleṭea, ochii de antracit îi jucau plini de viaṭă pe faṭa smeadă, îṣi dădea pălăria pe spate, se scărpina în creṣtetul capului ṣi, făcându-ṣi loc cu toiagul printre tufe, frunze uscate ṣi crengi, povestea câte ṣi mai câte legate de copacii lui. Fiecare copac avea o istorie legată de oameni: copii, nepoṭi, vecini, prieteni, camarazi de război, noră sau ginere ori săteni de-ai lui de poveste.

Moṣul era o fire de ispravă: iute la mânie, dar drept ṣi gospodar ca Ṣtefan cel Mare. Nu lăsa viaṭa să îl dovedească; voia el să stea deasupra ei. Rămas văduv, nu se mai însurase, că nu-i mai trebuia muiere după ce îngrijise de muierea lui vo treiṣpe ani, cât zăcuse ea la pat paralizată de mâini ṣi de picioare. Se descurcase singur: îṣi făcea mâncare, îṣi punea murături pe iarnă, putinele îi erau pline de tochitură, ograda încă plină de găini. Ba ṭinea ṣi porc în fiecare an. La Crăciun făcea mese cu mămăliguṭă ṣi pomana porcului, cu cârnaṭi, chiṣcă ṣi tobă, de se ducea vestea! Doar că mesenii se cam împuṭinaseră cu anii…

La cei peste optzeci ṣi ceva de ani, moṣ Neculai se împuṭinase la trup, dar focul din ochii de antracit ṣi tăria de caracter nu-l părăsiseră. Mergea în faṭă cu capul olecuṭă aplecat înainte, de parcă ar fi căutat răspunsul la întrebarea nepoatei printre buruienile de pe marginea drumeagului, iar nepoata se ṭinea scai după el.

Eu ṣtiu, copcilă? răspunse într-un târziu. Bunică-ta zicea că ea o văzut-o de mai multe ori pe Maica Domnului înainte de a muri. Eu cred că ea îṣi pierduse olecuṭă minṭile din cauza bolii ṣi de-atâta stat în casă. Eu nu cred că mai avem o viaṭă după ce plecăm din lumea asta. Nu cred că mai există o altă lume. Io zîc să o trăim cât mai cum trebe.

Moṣ Neculai tăcea ṣi făcea curat mai departe pe cărăruie cu toiagul, înlăturând meticulos buruienile. O ciocârlie întârziată se auzi în depărtări, pe dealurile cu pajiṣti. Ritmurile de jazz de pe terasa cafenelei pariziene se topeau în trilurile ciorcârliei, în după-amiaza liniṣtită de sfârṣit de octombrie, sub platanii ruginii. Bătrânul parizian cu ochi de antracit continua să-ṣi mângâie câinele, ridicându-ṣi din când în când privirea absentă către trecători. Aceṣti ochi, în care forṭa vieṭii era încă prezentă, erau puntea nepoatei lui moṣ Neculai între cele două lumi atât de diferite. Femeia îṣi căuta în ei rădăcinile, încercând să pătrundă lumea aceasta nouă. Ṣi se pomeni întrebându-se fără să vrea: „Oare ce crede parizianul ăsta: există o altă viaṭă după moarte?”

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bunica se pregătește să plece…

Tată, eu nu mă mai grăbesc…

Să mă iubească aşa cum sunt

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,021 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro