Acolo unde există durere, există pământ sacru

Adrian Ţiglea

9 January 2012

Citesc din jurnalul Danei. Este ajunul Anului Nou, afară soarele îmbie a primăvară. În acest an eu nu am sărbătorit naşterea Domnului. Aşa cum spunea cineva, degeaba celebrezi naşterea lui Iisus, dacă Hristosul nu se naşte în tine. Iar eu m-am despărţit de Dumnezeu, odată cu începutul lunii decembrie. După treizeci de ani de neînţelegeri şi deziluzii. A fost un divorţ amiabil. Nu mai aştept nimic dela El. Nici aici, nici Dincolo. Asta nu înseamnă că nu îi recunosc jurisdicţia asupra lumii pe care a creat-o. Într-un fel obscur şi misterios, recursul la Dumnezeu serveşte ca unii dintre noi, prinşi în mijlocul acestei vieţi confuze, să putem afla un sens al existenţei sau cel puţin o bănuială îndepărtată. Cum spune Sabato, „singurul lucru real este legătura între om şi zeităţile sale, între oameni şi demonii lor”.

Dana notează un gând care îmi aminteşte de propria mea călătorie existenţială: „A muri e uşor. A trăi e ceea ce mă sperie de moarte”. Iar eu sunt într-o etapă a vieţii în care mi-au sporit îndoielile, descurajările şi neîncrederea într-un Dumnezeu care să justifice atâta durere. Simt că mă îndrept către o singurătate infinită, că sunt inclus într-un cer pervers şi straniu, populat de zeităţi care îşi devorează propria progenitură, asemenea zeiţei Kalî.

A muri e uşor, a trăi e ceea ce mă sperie de moarte”. Cum singurătatea face parte din destinul meu, nu-mi rămâne decât să sper că viaţa nu va fi atât de rea cu mine. Cu siguranţă, această existenţă nu este cea pe care sufletul meu atavic ar fi aşteptat-o: ofense, abuzuri, războaie, boli, molime, foamete, sărăcie, copii bolnavi de cancer, violuri, crime, şi aşa mai departe. Chiar dacă ideea liberului arbitru este din punct de vedere intelectual şi religios cât se poate de rezonabilă, rămâne un lucru care te pune pe gânduri: durerea infinită şi absurdă din această lume. Şi asta pentru ce?

Dacă Cioran se lăuda la douăzeci de ani că este expert în problema morţii, eu pot să spun că, de la paisprezece ani chiar, sunt expert în problema durerii. Sau, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că dintotdeauna. În copilărie, am întrebat-o pe mama: „de ce m-ai născut, dacă tot trebuie să mor?”. Gândul ăsta a început să mă supere înainte încă de a face primii paşi către şcoală. Psihologii spun că deja la trei ani copilul are conştiinţa morţii, ştie că moartea este un fapt consacrat al existenţei umane. Moartea este un eveniment paradoxal: este unicul fenomen în care durerea nu te loveşte pe tine, ci pe cei dragi ţie. Desigur, nu vorbesc despre clipele de dinaintea morţii, despre conştiinţa finalului inexorabil, ci despre întâmplarea în sine.

Singura veghe la care am luat parte a fost aceea a maestrului meu cultural Corneliu Fotea. Moartea sa mi-a demonstrat că există cu adevărat un spirit al universului care, între anumite limite, regizează multe dintre secvenţele vieţii noastre. În ultima lui zi de viaţă, Cornel s-a întâlnit cu cei trei discipoli ai săi, fără ca ei să ştie acest lucru, fără măcar să fi planificat aceasta. Eu am fost ultimul. Ne-am văzut pe seară, ne-am plimbat prin oraş, discutând o sumă variată de gânduri, de la sentimentul arhaic al fiinţei şi până la fecunditatea pământului. Spre final, ne-am îndreptat către casa lui. Dar, pentru că urma să mă întâlnesc cu o prietenă în aceeaşi seară, nu l-am condus până în buza casei sale, ne-am despărţit la o intersecţie care prevestea drumul către domiciliul său.

Funny thing: după ce am traversat strada, cineva din mine m-a oprit în loc şi m-a întors cu privirea către Cornel. În acea clipă, am simţit cum mi se rupe sufletul, cum se desfac în mine petalele durerii. Nu îmi venea a crede: un plâns visceral îmi inunda tâmplele. Atunci, răsuflarea raţiunii a glăsuit către mine însumi: „ce-i cu tine, te-ai tâmpit? O să vă vedeţi mâine”. A doua zi dimineaţă m-am trezit ceva mai devreme să îmi pregătesc lecţiile de filosofie şi sociologie – eram profesor pe vremea aceea. Şi, cum stăteam şi lucram la planul de lecţii, deodată am întrezărit ca prin vis vocea mamei vorbind la telefon. Nu am desluşit nimic din ce spunea ea, dar am ştiu: „a murit Cornel”. După câteva clipe, mama a deschis uşa dela dormitor şi mi-a dat vestea pe care eu deja o aflasem în mine.

O singură dată în viaţa mea avusesem un presentiment cât se poate de precis, şi asta tot în context sacru: era iarnă, cu viscol ca de poveste. Mânat de ajunul din copilărie, am pornit spre oraş, cu gândul de a adăsta într-o biserică un semn dela El. După câteva auto-refuzuri (intram în biserici, dar le părăseam, simţind că nu acolo trebuia eu să fiu), am intrat pe poarta unui cimitir vast, aflat în mărginimea Focşaniului, cu mormintele adormite de zăpadă. Departe în faţa mea am zărit două siluete umane, care se apropiau de mine: şi atunci am ştiu de ce trebuia să mă găsesc acolo. Când au ajuns lângă mine, femeile m-au rugat să primesc ceva de pomană, întru binecuvântarea sufletului celui plecat dintre cei vii.

A muri e uşor. A trăi e ceea ce mă sperie de moarte”. Ca şi cum ne-am fi născut, eu şi Dana, cu un sentiment al răstignirii. Aşa cum există oameni plămădiţi pentru fericire, noi doi mărturisim durerea. Asemeni unor încăpăţânaţi, eroi, sfinţi, artişti sau pur şi simplu epave sufleteşti care ating bucăţi din Absolut, spre a-i ajuta pe cei care ne citesc să suporte realităţile dezgustătoare. Dar asta ne scufundă pe noi înşine într-o şi mai mare singurătate, pentru că oamenii îi abandonează uşor pe cei care le povestesc despre „neajunsul de a te fi născut”.

Ne rămânem doar să scriem iar …



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Nu mai pot

MAMA – Învierea ei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,422 views

Your tuppence

  1. dana / 9 January 2012 14:46

    Cu adevarat, rugaciunea este drumul spre eliberea fricilor, angoaselor…este drumul spre iubire, fericirea noastra!
    Iti doresc si eu un An cu totul Nou, un an in care sa fii surprins de Dumnezeu!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. adrian tiglea / 9 January 2012 9:55

    Viaţa este insuportabilă atunci când rugăciunea devine de neconceput

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Belle d”Imagination / 9 January 2012 3:34

    Ţi-aş răspunde, dar mi-a luat-o un tip cu adevărat genial înainte. Frank Herbert.
    Citez din memorie: Frica e ucigaşul minţii.

    Frica te ţine captiv acolo unde nu aparţii. Frica de frică e cea mai cumplită experienţă cu putinţă. Şi în general se întâmplă cele de care îţi e frică fiindcă pe de o parte Universul e pervers şi pe de altă parte conspiră permanent să te ajute să-ţi vezi visul cu ochii. Iar când te concentrezi pe frică şi durere, primeşti şi găseşti frică şi durere.

    I must not fear. Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear. I will permit it to pass over me and through me. And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path. Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.
    Bene Gesserit Litany Against Fear.

    Încearcă să trăieşti cu bucurie. Vei constata că ziua de azi e mai suportabilă. Şi ai motive să o aştepţi pe cea de mâine

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro