Acum îi era dor şi de florile lui…

Cristina Lincu

28 October 2015

El o iubea. Simplu, deschis, fără cotloane ascunse ale gândului, fără sinuoziţăţi ale dorinţei. Pentru că şi el era un om simplu. Fără „patalama” la mână, dar lipsa acesteia era compensată de bun simţ. Mult. Ar fi avut să-i dea şi ei. Dar contrariile se atrag. Aşa că îi pusese lumea sa la picioare. Şi ea înţelesese că trebuie s-o calce, din moment ce este atât de jos aşternută… Şi el a i-a dat voie şi a iubit-o în continuare, deşi ochii-i reflectau mai puţină lumină, iar zâmbetul începuse să semene mai mult a rictus. Dar ea nu vedea. Nu băga de seamă. Relaţia cu el era una „pansament” care dura însă de prea mult timp, din punctul ei de vedere şi care, în loc să-i vindece rana, începuse s-o cangreneze. Ea era intelectuală, o femeie precum o felină de rasă, miorlăită excesiv, conştientă de atuurile ei – un corp frumos, fără a fi totuşi spectaculos, căruia reuşise însă să-i impună ritmul eleganţei, într-un stil apetisant, deşi uşor exagerat. Şi tânjea după un bărbat „la costum”, după distincţia rece şi vag distantă a unui bărbat „cu pregătire”, căruia să-i placă să joace la bursă, nu să-şi petreacă timpul în grădină, sădind flori, aşa cum făcea el, deşi toate erau pentru ea, alese cu grijă, în funcţie de culorile ei preferate sau de imaginile pe care ea le zărea pe te miri unde şi o entuziasmau un moment, pentru ca apoi, să uite definitiv de ele. Numai că el nu uita şi-şi făcea câte un mic ţel din a-i face surprize, pentru că simţea clar că fercirea creşte din mulţumiri şi împliniri mici.

femeie flori

De aceea, în după-amiaza în care el îi comandase cele mai frumoase viitoare flori, sub forma unor bulbi miraculoşi, pe care i-ar fi mângâiat şi cu sufletul de nerăbdarea îmbobocirii mult aşteptate, ecoul casei goale îi opri pulsul, străpungându-l adânc, îi tulbură sângele, şi-i dădu violent brânci afară din paradis. Ea plecase.

Pentru că deja se plictisise de florile lui şi de dansul lui caraghios de bărbat dulceag. Îi creştea glicemia numai când se gândea la el. În plus, orizontul gândurilor sale fusese deja ocupat de o prezenţă promiţătoare. Aşa că nu ezitase în a-şi strânge lucrurile şi a pleca fără cuvinte. Nu ar fi suportat să-l audă, Ferească Sfântul, plângând… Ce oroare! Îi lăsă totuşi un bilet. În care mâzgălise rapid câteva cuvinte. Apoi, dintr-un imblod pe care nu ştiu cum să-l catalogheze – milă sau nostalgie – încheie cu „o să te iubesc mereu…”. I se păru însă tragi-comică o astfel de încheiere într-un bilet de adio, aşa că şterse ultimele cuvinte.

*

Cinci ani dură idilia ei, cinci ani chinuiţi, fără flori, fără dulcegării, adică exact aşa cum credea ea că-i place, după care totul se nărui, lăsându-i încă o crestătură în suflet. Şi-şi aduse aminte de el. Iar acum, când îşi lingea iar rănile, sufletul său leac i-ar fi fost necesar ca aerul. Şi îi era dor şi de florile lui…

*

Până la urmă, îşi luă inima în dinţi şi-l sună. Dar numărul nu mai era valabil şi niciunul dintre prietenii lui de care îşi mai aducea aminte nu îi răspunse. Pe măsură ce eforturile ei rămâneau sterile, nevoia de el creştea… şi-ncepea să o apese pe acorduri pe care sufletul său nici nu bănuia că le-ar avea. Retrăi totul, gustând pe-ndelete fiecare amintire. Şi atunci se hotârî. Într-o după-amiază caldă, îşi acoperi părul cu o eşarfă înflorată şi ochii încercănaţi cu o pereche mare de ochelari de soare şi îndrăzni să treacă pe strada lui, trăgând cu ochiul printre scândurile gardului… Florile erau la locul lor şi, pentru prima dată, le văzu frumoase. Ademenitoare. Şi-n clipa în care se pregătea să apese pe soneria porţii, uşa casei de izbi de perete şi o femeie tânără, veleselă, însoţită de o copie a sa în miniatură, o copiliţă de câţiva anişori… ieşiră râzând din casă şi începură să ţopăie pe scări…

Privirea i se întunecă, renunţă la gândul de a îndrăzni şi se îndepărtă cu ochii fierbinţi. Şi-atunci, singurul mare regret din viaţa ei o lovi iremediabil: nu ar fi trebuit să şteargă din biletul de adio acele ultime cuvinte… erau adevărate.

Pe Cristina o găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Copilul care a refuzat să crească

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Dragă Promoție 1982

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,903 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro