Adevărata moștenire comunistă (partea a II-a)

Andrei Crăciun

31 August 2015

Andrei CrăciunComunismul nu explică tot răul din noi, cum greșit s-a tot spus, din interes (profit!) imediat, demonizarea e și ea o industrie la fel ca oricare alta, o industrie cu staruri și adulatori de staruri. Nu explică tot răul, deși explică o parte (vezi: prima parte – Adevărata moștenire comunistă (prima parte)

Istoria este, firește, mult mai veche. Pentru început, elementarul: ducem povara tuturor moștenirilor noastre. Nu avem neapărat o povară ușoară. De la daci ne putem, lesne, bază pe barză, mânz, viezure, varză, și cam atât. De la romani ne-au rămas câteva ruine bune de pus în albumul cu lucruri frumoase din țara noastră și obiceiul – din păcate nu foarte perpetuat – al băilor, fie ele și publice, și al edificării de drumuri și poduri. De la otomani, am moștenit șpaga și peșcheșul și bacșișul și ibricul și sugiucul, și baclavaua și, de ce să ocolim adevărul?, chiar și sarmaua. De la habsburgi ne cam mândrim cu tot ce are Ardealul mai estetic în materie de arhitectură (mândri că suntem români!). Și nici Interbelicul nostru n-a fost o Epocă de Aur. Interbelicul românesc nu e istoria străzii Calea Victoriei decât dacă vrei să te uiți în trecut legat la ochi.

De la Uniunea Sovietică ne-a venit eliberarea de sub jugul fascist. A fost, desigur, o simplă schimbare de jug. De la comunism am moștenit delațiunile, odiosul securism, sistemul de pile-cunoștințe-relații, șopârlele, blocurile în care – încă proletari, precari în realizări materiale – locuim.

Desigur, tot de la comunism ni se trag și alfabetizarea în masă (superficială, dar alfabetizare), industrializarea forțată și catastrofala colectivizare, electrificarea (ei bine, da), cultul unor personalități defecte, un patriotism de fațadă, dar și o minimă decență în relațiile dintre oameni. Claustrarea din comunism a creat ceva ce s-a spulberat ca și cum nici nu ar fi fost: solidaritatea. Am trăit cândva în două tabere: existam “noi” și existau „ei”. Apoi s-a făcut o altă Revoluție și pronumele personal “eu” a înlocuit, destul de repede, totul.

Dar nu aceasta este adevărata moștenire comunistă, nici măcar amintirile noastre cu blocuri pline de decreței, nici măcar absența portocalelor (n-a murit nimeni de la lipsa citricelor, totuși, asta e o tușă propagandistică destul de hilară), nici măcar frigul, nici măcar foamea care se vede încă în excesul de consum. Nu. Adevărata moștenire comunistă stă în oamenii care i-au supraviețuit (nu neapărat râzând, ca în cărțile Slavenkăi Drakulic.

Am trecut – nu foarte demult – de treizeci de ani. Nu e vina mea. Am mai scris că generația mea a avut de ales între Pepsi și Coca-Cola, nu între Hitler și Stalin. Purtăm bărbi, fiindcă suntem leneși sau fiindcă așa e la modă, și urmăm mode stupide, dar nu ne aleargă minerii cu bâtele din atâta lucru. Nu suntem eroi. Dar nici ticăloși nu suntem. Noi, cel puțin, nu ne-am turnat între noi. Și nici nu așteptăm să ni se dea. Nouă nu ni s-a dat niciodată nimic. Nici apartament, nici sinecură. Suntem altfel.

Iar adevărata moștenire comunistă o vedem la părinții și la bunicii noștri și la unchii noștri și la mătușile noastre, la mulți dintre cei care au suferit măcar douăzeci – douăzeci și cinci de ani de expunere la comunism, fie și în forma sa târzie – ceaușismul barbar, național-comunismul cel mai atroce (comunismul fiind, cum probabil cunoașteți, la bază, o idee radicală dar – în primul rând – internațională).

Am treizeci și doi de ani, îmbătrânesc, și pe certificatul meu de naștere scrie – și nimic nu poate să schimbe asta – că m-am născut în Republica Socialistă România.

Am identificat treizeci și trei de motive pentru care mulți dintre oamenii care au fost expuși la comunism sunt tot mai greu de îndurat, treizeci și trei de motive pentru care se însingurează într-o lume care nu mai e a lor, treizeci și trei de motive pentru care nu ajungem unii la alții și nu putem – în definitiv – construi nimic durabil împreună.

Astăzi, a doua parte:

17. Estestica urâtului. Comunismul, deși și-a propus să salveze omul, ba chiar întreaga umanitate, acorda, totuși, această grijă față de om încetișor, așa, pas cu pas. Nu s-au făcut, însă, pași prea mulți. S-a început, desigur, cu baza: o casă, dreptul la educație, dreptul la sănătate. Estetica, însă, era o chestiune mic-burgheză sau, mai rău, burgheză de-a dreptul. Așa că estetica în comunism, de la vestimentație la design interior, a fost teribil de limitată. Are și proletariatul farmecul, charm-ul său, dar – așa cum remarca un scriitor britanic într-o vizită la Chișinău – Partidul nu prea punea preț pe estetica danturilor cetățenilor de dincoace de Cortină, nici Marx, nici Lenin nu punctaseră că ar fi nevoie de dinți frumoși în societatea comunistă. Ca atare, nu era prea bine. Rămășițele acestei filosofii greșite – vai! – încă se văd. Desigur, e și sărăcia la mijloc, comunismul a mers mână în mână cu sărăcia, dar este și această mizerabilă lipsă de responsabilitate individuală. Care pleacă de la cel mai de jos nivel – omul însuși.

18. Dublul limbaj. Pe cât de folositoare a fost șopârleala ca strategie de supraviețuire (nu doar culturală), pe atât de mult rău face astăzi această tară colectivă. Nu poți să spui “da” și să pretinzi că ai zis „nu”, într-o permanentă fugă de onestitate pe care prea mulți o practică.

19. Falsul respect. Dublul limbaj nu deghiza doar comunicarea. El corupea totul. Respectul, mult-lăudatul respect, era, la bază, frică, frică ordinară. Frica deghizată în respect este o chestiune teribilă. Frica a dispărut, dar falsul respect s-a convertit într-o monedă de schimb utilă social și în plin capitalism. Pe el s-au înălțat cariere, și încă se mai înalță.

U

20. Gășcismul. Există – iată – o diferență fundamentală între copiii anilor ’70-’80 și cei de după 2000. Generația ’90 nu e pierdută, deloc nu e, doar că a trăit pe o graniță, mult mai aproape de libertate însă. La ceilalți, vechii, veți vedea acest obicei de a trăi în grupuri, de a forma găști. Efectele decretului anti-avort: până la cincizeci de copii într-o clasă. Desigur, există partea frumoasă – taberele școlare, sentimentul că aparții unui univers, petrecerile, un anumit fel de a-ți păsa de celălalt. Dar există și cealaltă fațetă: sprijinul reciproc pe baza apartanenței la gașcă. Iar gașca – nu de puține ori, după cum puteți observa la cel mai înalt nivel în statul nostru – a devenit, prea lesne, haită.

21. Familiile forțate. Celula de bază a societății ținută sub cheia presiunii sociale este nu doar o iluzie, ci și – așa cum demonstrează nenumărate istorii personale – un coșmar din care nu-ți revii decât dacă iei distanță. Prea multe familii au trăit așa, căci nu se cădea altfel, tovarăși!, unele încă mai trăiesc, pavlovian, cumplit.

22. Abandonarea copiilor cu cheia de gât. Munca a venit întotdeauna înaintea familiei și în societatea socialistă multilateral dezvoltată, așa cum își amintește orice copil care a crescut cu cheia de gât. Ce libertate minunată pentru copii. Și din nou aceeași imensă fugă de responsabilitate pentru părinți. Apoi, mai știți cum arătau orfelinatele în ianuarie 1990 și după aceea? Ai cui erau acei copii? Să le spunem pe nume – erau copiii comunismului.

23. Cocoloșirea. Când nu erau indiferenți la creșterea copiilor (ah, minunatul obicei al abandonării noilor-născuți vreme de șapte ani la bunici, fiindcă așa se face!), tinerii părinți comuniști își creșteau copiii excluzându-i, la rândul lor, de la orice responsabilitate. Creșteau adulți handicapați de cele mai elementare noțiuni – nici vasele nu știau să le spele, nici paturile să și le strângă. Și nu-mi spuneți că astea erau excepții, că am intrat în multe case de oameni, încă din fragedă pruncie.

24. Granițele. Una dintre cele mai proaste relații ale acestor oameni este aceea cu granițele. Pur și simplu nu pot înțelege că granițele există, dar că nu ar trebui să existe, și că timpul curge în favoarea prăbușirii zidurilor, a dărâmării lagărelor, a deschiderii, a cunoașterii celui de peste gard. Trăiesc într-un perimetru mintal dominat de aceste granițe. Și între meserii (minunatul cuvânt breaslă!) sunt granițe, și tot de aici le-am moștenit. De fapt, e la fel de corect să le spunem tranșee.

25. Incultura protestului. Oamenii aceștia, pur și simplu, nu sunt în stare să protesteze, articulează greu cuvântul “Nu”. Cei mai mulți nu au protestat niciodată, nu o fac nici acum. Chiar au stat liniștiți la locurile lor. Unul dintre indicatorii care arată gradul de maturitate al unei societăți este numărul cetățenilor care scriu folosindu-se de mâna stânga. Prigoana stângacilor în România – pentru că așa trebuie! – e o dovadă mică, dar concludentă. Mergeți, de exemplu, în Suedia. Veți fi șocați de numărul stângacilor vizibili.

26. Cetățenii invizibili. Ascunderea celor diferiți. Mulți oameni au fost forțați în comunism la non-existență. De exemplu, persoanele cu handicap. Au fost ascunși – ca și cum ar fi fost rușinos că sunt vii. Comunismul pretindea perfecțiunea, ei nu se încadrau în perfecțiune, așa că – politică de stat – au fost pur și simplu excluși din viața cetății. Această gândire odioasă încă rezistă.

27. Cultul pentru secret. Conspiraționist prin natură, supraviețuitorul comunismului despre care scriu eu aici are un cult pentru secret. Adoră secretele, adoră să afle și să împărtășească secrete, într-o ipocrizie plenară. Ah, momentele acelea când le coboară vocea pentru a-ți “dezvălui” ceva!

28. Cultul pentru minciună. Comunsimul tot a rezistat prin minciună. Cetățenii au învățat să mintă, au mințit toată viața lor, și încă mint. Minciuna a devenit adevărul. De aceea e oribil să fim contemporanii acestui experiment eșuat.

29. Aplauzele. Oamenii aceștia aplaudă! Aplaudă ritmic, ca la congres. Aplaudă indiferent dacă e sau nu e ceva de aplaudat. Aplaudă când aterizează avioanele (drept dovadă că văd încă zborul – deci știința – ca pe o chestiune care ține de noroc, de o întâmplare fericită), aplaudă când se termină un spectacol de teatru, oricât de prost ar fi fost, aplaudă chiar și în timpul spectacolelor, stupid, aplaudă la discursuri, aplaudă tot ce nu trebuie aplaudat, aplaudă mecanic, aplaudă așa cum ar aplauda orice maimuță dresată în acest scop.

30. Prestigiul. Foarte mulți supraviețuitori ai comunismului iau pe umeri haina grea a prestigiului, și poartă această robă plini de sine, se transformă în oameni-statui. Există o morgă față de funcția cetățeanului ceva de speriat. Domnul doctor, domnul inginer, domnul președinte – vedeți bine – domnul-funcție e primul între egali. Prestigiul cuiva vine la pachet cu slugărnicia celui care adresează acelui cuiva, pentru că în comunism trebuie să te căciculești ca să nu mori de foame. Și multora chiar le place să se căciulească.

31. Televiziunea. Această regretabilă invenție din istoria omenirii este văzută de acești oameni drept un reper. Televiziunea are autoritate (în tot blocul comunist a avut), televiziunea are o aură, televiziunea deține adevărul. Poți, la o adică, la o Revoluție, chiar să mori ca să aperi televiziunea! E greșit, e atât de greșit.

32. Batjocorirea diviziunii muncii. Omul comunist este multilateral-dezvoltat, desigur. Poate mult prea multi-lateral, căci atâția cred despre sine că sunt concomitent instalatori și mecanici auto, și depanatori radio-tv. E groaznic, pentru că această pricepere la orice merge, la braț, cu nepriceperea la nimic așa cum s-ar cuveni.

33. Lingăii. Cum a fost posibil acel scârbos cult al personalităților? E simplu. Prin încurașarea lingăilor, prin promovarea lingăilor. Comunismul a fost un rai al acestei forme de impostură (altfel general umană, universală). Raționalizarea – alt obicei teribil – a funcționat pe toate palierele, dar nu și aici. În lingușeală, comunismul românesc chiar a dat totul.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite

În ṭara aceasta m-aṣ reîntoarce…

Există viață după Brad Pitt

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
618 views

Your tuppence

  1. io / 1 September 2015 15:20

    Excelent scris!! Excelent!!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro