Ah, ce m-a călcat pe nervi aristocrata!

Daniela Toader

11 April 2016

daniela toaderIeri m-a sunat Alexandra, trăsnita. Alexandra este agentă imobiliară şi vorbeşte cu un mic, mic de tot, accent „de prin sud”. Mi-a spus că vine să facă câteva fotografii şi, ca de obicei, a ajuns mai târziu decât trebuia să ajungă. Aşa sunt unii, niciodată la fix. Pozele au ieşit fotogenice, albul ăla atât de alb a făcut totul – sau aproape totul. Restul îl făcuse Lili cu cârpa şi soluţia aceea de dat parchetul. Şi tot Lili cu bidineaua înmuiată în vopsea aia lavabilă care, de fapt, nu era ce scria pe cutie, că vărsasem din greşeală cafeaua şi rămăseseră nişte dungi care nu se luaseră decât cu vopsea cu tot. În fine. Totul părea mai mare şi Alexandra avea micile ei secrete pentru a face o sufragerie mare să pară şi mai mare.

Au urmat apoi două vizite neanunţate – Alexandra avea certa convigere că-mi spusese şi eu aveam certa convingere că uitase să-mi spună. N-am insistat. Prima vizitatoare era o femeia simplă şi entuziasmată de sufrageria „atât de mare şi atât de albă şi atât de luminoasă şi atât de călduroase şi atât de multe altele”. Ascultând-o, începea să-mi pară rău că plec şi las baltă mândreţe de sufragerie. Femeia a cerut voie să facă poze şi, negăsind un argument credibil pentru a o refuza, i-am spus că poate. Dormitorul era vraişte şi-n dulap era şi mai vraişte. N-a deranjat-o pe ea, m-a deranjat doar pe mine. Că trăsnita aia de Alexandra uitase să-mi spună, chit că ea avea certa convingere că-mi spusese şi eu aveam certa convingere că uitase să-mi spună.

La plecare, femeia simplă mi-a spus că am un apartament frumos şi că speră să-i placă şi soţului. I-am mulţumit politicos şi i-am urat – în gând – să fie financiar eligibilă. E greu cu eligibilitatea pe aici. Trebuie să dovedeşti multe şi să fii extrem de convingător. Ai spus că venitul lunar îţi este de minimum trei ori chiria lunară? Ok, ai dreptul la vizită. Dacă-n urma vizitei te declari satisfăcut şi dispus să mergi mai departe cu demersurile întru închiriere trebuie musai să scoţi „fluturaşii” cu salariul, să dovedeşti că n-ai minţit. Apoi, dacă n-ai minţit, organismul numit „asigurare” îţi ia la puricat nu ştiu exact ce să confirme că eşti cu adevărat eligibil financiar. Şi de încredere. Şi, dacă treci de etapa cu organismul numit asigurare, eşti înscris pe lista cu candidaţii reţinuţi întru închiriere şi trimis întru aprobare proprietarului. Că are şi proprietarul un (mic) cuvânt de spus. Să pari serios, să pari că nu strici, să pari că nu pleci prea repede, să pari liniştit, aşezat, să pari cumsecade, să pari. Suprizele, poate, după…

french aristocrats

A doua vizitatoare m-a călcat pe nervi din primul moment. Era genul acela de aristocrată pretenţioasă din Neuilly sur Seine care, dacă rolurile ar fi fost fix pe dos – aproape sigur mi-ar fi spus că apartamentul e deja închiriat numai pentru că vorbeam cu un accent din est. Mi se întâmplase odată şi-l rugasem pe un coleg francez get-beget şi fără accent să sune. Pentru el era desigur, disponibil. Tipa părea să strâmbe din nas la aproape tot, în afară de sufrageria mare, albă şi luminoasă. Alexandra mă sfătuise să vopsesc totul în alb, că albul e impersonal şi aşa şi trebuie să fie un apartament dat întru închiriere, impersonal. Şi l-am vopsit în alb complet şi, de atunci, mă simt ca la spital.

După mică extaziere în faţa sufrageriei, tipa a găsit bucătăria prea strâmtă şi mobila prea veche şi holul prea mic şi baia prea albă şi camera prea şi totul, per global, prea departe de centru. „10 minute pe ceas” i-am spus, că doar ştiu, şi habar n-am dacă am convins-o sau nu, avea o expresia îngheţată şi o faţă lungă şi nişte bucle blonde proaspăt vopsite şi o vârstă venerabilă pentru a mai căuta locuinţă, de m-am întrebat de ce dracu’ caută să închirieze la vârsta şi statului ei şi apoi am încetat să mă mai întreb, există unii oamenii purtaţi de aparenţă mai mult decât orice şi oricum nu avea importanţă. Apoi m-a întrebat dacă poate deschide dulapul şi m-am abţinut s-o întreb de ce ar deschide dulapul dacă tot nu şi nu, şi i l-am deschis puţin cât să vadă acolo, în dezordinea aia picată de data asta ca din cer de bine, cutia de tampoane verde – deschis aşezată fix în faţa cutiei cu prezervative. A strâmbat şi mai tare din tot ce putea ea să strâmbe şi m-a întrebat dacă e un loc liniştit, adică dacă vecinii sunt oameni în banca lor şi nu fac zgomot şi dacă nu se aude când merg şi nici când se fugăresc copii şi nici când mai scapă unul-altul câte ceva pe pe jos şi eu i-am răspuns intenţionat că se aude totul, până şi uşa de la intrare care scârţâie şi apa de la WC care curge şi diverse alte zgomote, de exemplu duşul care pare să aibă o fisură în podea de nu i-a dat nimeni de cap că veniseră mai mulţi instalatori şi făcuseră „état de leiux” şi tot degeaba .

Că prea tare mă enervase.

Aristocraţii pe aici se văd cu ochiul liber. Au o încredere deosebită în ceea ce sunt sau nu sunt capabili să facă. Eşecul şi tot ce vine odată cu eşecul sunt pentru ei doar „praguri” pe care, desigur, le trec cu brio, transformându-le în adevărate victorii anunţate în sunet de trompetă drept „ce-a de-a N-şpea minune a lumii”. Şi tot incrementează până te apucă dracii de cum pot fi ei de capabili şi tu nu şi sfârşeşti prin a crede că tot ce zboară se mănâncă şi dai şi tu să treci pragurile, unul câte unul, dar TU, tu dai cu capul de tocul uşii la primul prag căci TU, tu nu ai şcoala trecerii pragurilor. Unii au nume „cu particulă” şi, în general, posturi bine situate că, de’, există o onoare şi o stemă şi un blazon de transmis din generaţie în generaţie şi totul se decide de părinţi când aleg şcoala şi semnează frumuşel cecurile cu semnăturile acelea sofisticate şi, odată intraţi acolo, la şcolile acelea de renume, copiii devin fix ce şi-au dorit părinţii să devină, oameni cu funcţii importante şi tot bagajul necesar unui leader crescut şi educat conform tradiţiei. Desigur, există şi excepţii, dar eu n-am întâlnit decât câteva. Tot restul aveau cu adevărat ceva de spus, dar nu într-atât de mult şi într-atât de profund şi într-atât de deosebit, încât să nu ofere o mică şansă şi celorlalţi, poate la fel de inteligenţi – sau poate chiar mai – care n-au avut şansa să se nască cu blazon. Că de’…

Alexandra, trăsnita, nu avea nici stemă şi nici blazon. Vorbea cu accent şi uita multe. Ieri a uitat actele şi mâine sigur mă va suna să mă roage să trec să i le aduc. Şi eu ce să-i să zic? Voi trece, că doar omul cu accent la nevoie se cunoaşte. În rest? Noi să fim sănătoşi, că de restul se ocupă alţii.

Pe Daniela o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Legile moralizării vieții publice au fost promulgate în direct de Președintele Franței

Maturizare

Mulțumesc, copil frumos!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,451 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro