Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

„Alo, ce-ai pregătit pentru Crăciun?”

20 December 2017

Nicoleta BeraruEra în Ajunului Crăciunului. Un brad mare şi mândru de podoabele sale domina livingul. În vârf îi lucea o stea argintie, vestind naşterea Domnului. Mai sclipeau în el o grămadă de globuri roşii şi aurii, iar de pe braţele lui viguroase zâmbeau figurine voioase. Pe geamuri şi pe uşă se răsfaţau coroniţe cu beculeţe colorate, de pe care copilaşi îmbujoraţi şi îngeraşi dolofani te îndemnau să petreci și să uiţi de scurgerea fără preget și întoarcere a clipelor. Nebunie de lumini pe la toate casele din străduţa orașului german. Şi în fiecare zi, în cutia poştală, apăreau cărţi poştale de prin vecini cu Moşi găsunei cu bărbi albe, în sănii care zboară prin văzduh, trase de câte patru reni. Bucurie în casele liniștite și împăcate cu traiul lor, în care mirosul vinului fiert cu scorţişoară se împăca neprecupeţit cu tihna caldă a tartelor cu mere și cu parfumul povestaș al portocalelor. Solitudine pe străzile ale căror ghirlande luminoase zâmbeau sărbătorește, zeflemisind tristeţea și amărăciunea sufletelor pendulând în lumi paralele, trecute și prezente.

– Alo, Ioana, ce faci? Ce mâncăruri faci de Crăciun?

– Fac sarmale, salată boeuf, răcituri… Dar tu?

– Şi eu la fel. Dar salata boeuf o fac cu piept de pui că e mai uşoară aşa, iar în sarmale pun mai puţină carne de porc, că am probleme cu colesterolul.

Aşa învăţase Ioana de la mamă-sa: cică masa de Crăciun e certificatul de gospodină al unei femei. De ani buni, unul mai alb și mai bătrân decât celălalt, purta cu ea aceeaşi discuţie la telefon, ca și cum, agăţându-se de câteva reţete statornice, putea înveșnici copilăria. Ba, făcându-i-se dor de traiul cu ai săi, pecetluit de tradiţii strămoșești, pe care viaţa, ca o codoașă hapsână, i-l șterpelise ca arvună pentru tot ce i s-ar fi putut întâmpla bun, mai dădea câte un telefon și pe la Tatiana, Simona, Veronica… plecate, și ele ca și ea, de zălude în lumea largă. Aceeaşi discuţie cu mici variaţiuni cu cam câte zece prietene înainte de Crăciun, Anul Nou sau Paşte. Ce mai, firul de la telefon se făcea roşu, iar bărbatu-su devenea şi el roşu de nerăbdare, căci conversaţiile despre felurile de mâncare – aceleaşi, cu un ingredient sau două în plus sau în minus, servite pe platouri de culoare albă sau bordo – avea el să povestească amuzat prietenilor și familiei lui  -, nu mai încetau. Şi vă puteţi imagina cum e de sărbători? Cât de încărcate sunt reţelele telefonice de sarmale, cârnaţi, ciorbe, salate boeuf, chifteluţe, piftii şi prăjituri? Numai dacă punem la numărătoare mamele şi fiicele, ca să nu mai vorbim de prietene între ele şi apoi prietenele prietenelor care iau legătură cu alte prietene… Eh …treabă multă – căci nu are niciun farmec să găteşti dacă nu mai şi povesteşti la toată lumea ce și cum.

craciun comunism brad copii

sursa foto: adevarul.ro

Pentru Ioana, plecată în lume și mai departe cu fiecare secundă, cu fiecare an, cu fiecare fir de păr argintiu ivit la tâmple, cu fiecare rid fin în colţurile ochilor, cu fiecare centimetru în plus pe care copiii îl luau în înălţime, cu fiecare atitudine matură a acestora, cu fiecare vorbă morocănoasă a lui bărbatu-su – cu fiecare dintre acestea, ce o îndepărtau de locurile și oamenii primilor săi ani, aceasta era o parte din povestea de Crăciun. Telefonul o conecta la o lume care-i închisese femeii de mult porţile, dar pe care aceasta o păstra ca pe o perlă rară în seiful sufletului său. Din lumea aceasta îi veneau mirosuri inconfundabile, care, în fiecare an, cu fiecare telefon dat, o mai făceau încă părtașă la zorii vieţii ei, preţ de o fărâmă de amintire. Simţea în nări mirosul rânced al unei scări de bloc turn, fără geamuri și aerisire, cu ghene de gunoi la fiecare etaj. Gospodinele nu mai pridideau cu trebăluiala în bucătărioarele înguste și sărăcăcioase, ostenindu-se să încropească bucate mai de Doamne-ajută la sărbătorile de iarnă. Se auzeau capace lăsate să cadă pe oale. Sunau a foame și-a nevoi oalele. Câte-o colindă pribeagă, repetiţie pentru seara de Crăciun a vreunei copiliţe, se intersecta discretă cu înfocate cântece patriotice sau cu șlagăre comuniste. „Magistrala Albastră, drum de ape și vis…” cântau în duet, neconvingători, Mirabela Dauer și Dan Spătaru. Apoi și acestea se estompau după câte-un cui bătut în vreun perete sau după înjurătura vârtoasă a vreunui târgoveţ beat, oţărât pe nevastă-sa. Îi mirosea a brazi scheletici, cumparaţi de la ocoale silvice sau din pieţe băltoase, în care câteva bomboane de cacao, câștigate după stat la cozi ore-n șir, atârnau slăbănoage printre globuleţe de plastic roșii, galbene, albastre, verzi, portocalii, printre ghirlande de hârtie creponată și bucăţi de vată imitând fulgi mari de zăpadă. Coji de portocale uscate se odihneau uitate pe șifoniere sau biblioteci. Ele făceau mireasma Crăciunului. Precupeţele nu le aruncau, căci rebegiseră în frig ore în șir pe la cozi, fără a ști dacă vor ajunge și la ele. Până le venea rândul, întrebau din zece-n zece oameni, care-avuseseră norocul să se vadă în sacoșele șterse de rafie cu cele două kilograme ce li se cuveneau: „Ajung și la noi?” „Ajung, ajung!” le răspuneau norocoșii, forţându-se să nu lase să se vadă nesiguranţa în ochii lor.

Din făina și zahărul date o dată pe lună pe cartelă, orășencele încropeau doi – trei cozonaci cu rahat sau cu nucă și cacao și câteva prăjituri; albă-ca-zăpada și negresele erau doamnele meselor de Crăciun în timpurile acelea neguroase. Adunau cu câteva luni înainte toate cele de câte aveau nevoie ca să dea puţină strălucire Crăciunului confiscat de comuniști. Mirosea a veselie interzisă și a fericire copilărească, a griji și a lipsuri, a tihna neștiinţei, a trai fad în afara căruia nimic altceva nu putea exista, a inocenţă, a neputinţă, a capete plecate, a bucurii mărunte și a acceptare. Mirosea a o lumea care se reducea la ceea ce se vedea, a oameni care nu aveau obișnuinţa să își pună prea multe întrebări, a oameni care nu voiau să își pună prea multe întrebări, a oameni obosiţi să își mai pună întrebări. Mirosea a colinde la uși de apartamente sărăcăcioase, a moină, a magazine goale, a cozi interminabile la lapte și la carne… Mirosea a o singură lume: lumea copilăriei și a părinţilor tineri. Era lumea Ioanei-copil, aceea ferecată în suflet, căreia femeia pribeagă îi mirosea perfecţiunea imenselor imperfecţiuni și pe care încerca să o învie cu fiecare telefon dat în lumea mare, lume a cărei existenţă nu o bănuise niciodată atunci, pe când urca candidă scările întunecate ale blocului turn din orășelul de provincie.

În prag de sărbători, Ioana se gândea în fiecare an la sărbătorile de iarnă din patria ei, pline de căldură, la momentele când mergea la ţară, la bunici, la tăiatul porcului, când copiii se îmbulzeau ca o hoardă de barbari să prindă măcar cea mai bună bucată de şorici, dacă vreo bucăţică de ureche sau de coadă nu ajungea pe la nasurile măriilor lor înroşite de ger. O vedea pe bunică-sa cu şortul dinainte, trebăluind harnică pe lângă ceaunul cu pomana porcului. Îl vedea pe bunicu-su cu căciula neagră de miel cam pe-o ureche, cotrobăind prin putinile cu murături, doar-doar o da de vreo doi harbujei muraţi pentru nepoţi şi câteva gogonele arătoase sau mere murate. Vedea toată şleahta de surtucari adunaţi în jurul focului din grădină, cinstindu-se cu ţuică fiartă, gălăgioşi şi veseli, în ciuda vremurilor grele. Căci, da, era frumos la întâlnirile de la bunici, cu mese întinse, unde se aduna toată familia în păr, fără ca vreunul să lipsească, unde toţi ajutau la treabă şi apoi mâncau şi povesteau câte-n lună şi-n stele, unde se râdea din te miri ce şi unde copiii erau lăsaţi de capul lor să se zbenguie pe maidan cu săniile. S-au dus acele vremuri… Mulţi dintre actorii acestei scene dispăruseră între timp… şi, odată cu ei, lumea aceea de basm.

Ca în fiecare an, Ioana făcu cozonac și sarmale și păstră, ca în copilărie, coji de portocale pe dulapul din living. Ca în fiecare an, după porţia de bucătăreală, își puse colinde românești și-și primeni sufletul pentru sărbătoarea Crăciunului. După ce se simţi plină de reţetele mamă-sii și ale prietenelor răspândite prin cele patru colţuri ale lumii, după ce își privi bradul cu fericire copilărească, bucurându-se de fiecare crenguţă, fiecare glob, de fiecare luminiţă ce-l împodobea, se aşeză pe canapea şi căzu într-un somn liniştit, destins de cana de vin fiert cu scorţisoară pe care o băuse. Revăzu pentru a o mia oară filmul vechi, tot mai uzat de la an la an, de pe scările obscure ale blocului turn, pe baba de la unu, târând sacoşa de rafie cu două sticle de lapte în ea. O peliculă alb-negru se derula în visele ei, cu ai săi într-o bucătărioară strâmtă, plină de aburi, ea copilă, bucurându-se de poveştile hazlii pe care taică-su, ştrengar, le spunea fetiţelor sale ce-i sorbeau fiecare vorbă, o ladă goală de televizor în care ea si soră-sa o făceau pe crainicele, „căsuţa bunicii” facută dintr-un cearşaf acoperind două scaune, în care două copile se jucau „de-a doamnele” ce-şi beau cafeaua împreună şi asupra cărora, câteodată, când se întâmpla să-şi greşească una alteia, „mâna lui Dumnezeu” le lovea peste capete… Era tata, marele şugubăţ, care acum, simte dureros până şi-n vis, nu mai este…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu ne interesează!

Fotografia și citatul zilei – Pera Novacovici

Nu mai am nimic de pierdut

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,888 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro