„Am bătut-o până am umplut-o de semne”

Aurelia Nan

26 January 2016

aura nan

Dacă există ceva mai rău decât boala, acel lucru e să stai la uşa unui doctor, iar înaintea ta să fie un şir lung de persoane care nu sunt nici ele acolo din plăcere. Iar dacă e ceva chiar mai rău, asta nu poate purta decât un nume: „Cabinet de pediatrie”. Vei găsi în preajma acelui loc nişte făpturi numite generic părinţi, acum nedormiţi, îngrijoraţi, nervoşi sau grăbiţi. E lesne de înţeles de ce, în aceste condiţii, emoţiile şi aşteptarea (reminiscenţă a cozilor impregnate în memoria colectivă) scot la iveală lucruri ce n-ai fi crezut că se pot ascunde în fiinţe dintre cele mai paşnice.

Presupunând că ai putea cumva  să le asculţi gândurile, cred că ele ar suna cam aşa: „Chiar nu vedeţi? Nici n-ar trebui să aştept la rând. Copilul meu… se vede clar că e cel mai bolnav de aici”. Sau: „Oare mai durează mult? Până-mi dă trimiterea se încălzeşte borcănelul ăsta cu caca, degeaba l-am ţinut de aseară la rece” „A intrat de 15 minute, ce face, îi dă în bobi? Îşi bea cafeaua? Parcă văd că mă sună iar ăştia de la serviciu!”. Ori: „Pfuui! Ia te uită şi la ăla ce strănută! Aoleu, ce muci verzi are! Asta e… n-ai ce face, vii aici cu una şi pleci cu zece”. Apoi, desigur, paiul din ochiul vecinului: „Ăia doi din colţ… ce plozi enervanţi! Zici că au crescut în junglă. Iar maică-sa… Se face că nu vede. Normal, stă pe facebook, nu e în stare să-i potolească.”

copil batut

Să spunem că are noroc şi, în cazul ăsta, părintele poate să prindă un scaun. Stă acolo şi aşteaptă, că n-are încotro, fremătând de nervi şi de nerăbdare. Între timp, copilul, care s-a plictisit îngrozitor, se agită, n-are stare sau plânge înfundat. Nu vrea la „nenea  doctorul”, că e sănătos tun, în opinia lui. Într-adevăr, ca prin minune, nu mai are decât un pic de febră şi parcă nici urechea nu-l mai doare aşa de rău. „Următorul!” se aude din când în când o chemare ce are darul de a trezi la viaţă, pentru câteva secunde, bietele fiinţe forţate de împrejurări să respire acelaşi aer, minute sau ore în şir. Însă doar una dintre ele va intra în cabinet… Speranţele care le umpluseră inimile se năruie la fel de brusc cum s-au iscat şi oamenii recad în toropeala aşteptării.

*

M. e o tânără blondă, înaltă şi subţirică, îmbrăcată îngrijit. E o zi călduţă şi frumoasă de toamnă, iar dânsa e bine dispusă. Are noroc, fiindcă poate ocupa un loc afară, pe una dintre băncuţele aflate în curticica din faţa cabinetului, alături de alţi câţiva părinţi. Copilul de patru-cinci ani care o însoţeşte aleargă, sare, chicoteşte. Mama, vigilentă, îl previne: „Nu ţopăi, nu fugi, ai să cazi”. Inevitabilul se întâmplă, copilul se împiedică şi se loveşte la genunchi. Vine, cu ochii plini de lacrimi, cerând îndurare şi un pic de afecţiune: „Pupă-mă, mama, pupă-mă”. Femeia se uită la el cu o faţă îngheţată: „Ţi-am spus mai devreme să te potoleşti.” Copilul ştie doar că îl doare şi plânge, repetând: „Pupă-mă…” „N-am ce să-ţi fac, trebuia să asculţi”, vine răspunsul categoric. Băieţelul insistă: „Pupă-mă, pupă-mă”. „Taci din gura odată, că o încasezi”, scrâşneşte ea, aruncând în acelaşi timp micuţului o privire înfricoşătoare. Aproape că poţi vedea cu ochii minţii firicelul de spumă care se scurge în colţul gurii mamei-câine. „Nuuu!” începe să urle copilul şi mai tare. M. îsi pierde cumpătul şi slobozeşte asupra micuţului un potop de palme şi cuvinte rele: „Afurisitule, nu te mai potoleşti o dată? M-am săturat, îmi vine să te calc în picioare!” Oamenii privesc uimiţi, neîndrăznind vreunul să intervină. Femeia continuă să spumege, vorbind de data asta către cei din jur. „Nu înţelege, zici că e animal. Degeaba-i spun: nu face cutare, nu sări, nu te urca… el face numai pe dos, înadins, ca să mă enerveze. Până nu-l omor cu bătaia nu se potoleşte”. Îl smuceşte cu putere de mânuţă şi îl aşează lângă ea pe bancă, spunându-i printre dinţi: „Stai aici lângă mine şi nu te mai mişca”. „Nu vrea să înţeleagă şi pace. Ştiţi ce mi-a făcut astă-vară?” continuă ea şirul confesiunilor către ceilalţi părinţi, ridicând un pic vocea. „S-a urcat pe un dulap şi a căzut de acolo în cap. În cap, vă daţi seama? Doamne, şi cât am mai umblat cu el prin doctori! Păi asta îmi trebuia mie? N-am destule probleme? Şi de ce? Fiindcă nu vrea să asculte? E o pacoste. De când l-am născut am avut numai belele cu el.”

În gura ei, vina copilului care se rănise este atât de mare, încât nu poate fi întrecută decât de o vină şi mai mare, aceea de a se fi ivit pe lume. „E copil, doamnă”, încearcă un tătic, timid, să contracareze avalanşa de cuvinte. „Copil, copil, dar face numai ce vrea el”. „Măi, ce ai? Nu mai da din picioarele alea, că te plesnesc”. Copilul se foieşte, n-are stare, se urcă sus, pe bancă, căutând să-şi facă de lucru. „Nu pune gura acolo”- jap – altă pereche de palme, către acelaşi destinatar. Nemairezistând, micuţul începe să plângă din nou. „Acu’ ce pişi ochii ăia? Ţi-am spus de zece ori să stai naibii liniştit.” Nervoasă, scotoceşte prin poşetă, scoate o ţigaretă şi cere cuiva un foc. „Nu mai pot. Nu mai ştiu ce să fac cu el.”

Priveşte exasperată în jur, parcă aşteptând compătimire sau măcar aprobare pentru situaţia nefericită a cărei victimă consideră că se află. Fiindcă nu primeşte niciun răspuns, se simte îndreptăţită să-şi continue pledoaria. „Soră-sa nu e aşa. Numai ce mă uit spre ea, că înlemneşte.” Spatele i se îmbăţoşează dintr-odată şi faţa îi devine luminoasă ca un soare. Cu o voce complice, plină de mândrie, convinsă fiind că deţine secretul absolut al unei educaţii reuşite, se destăinuie: „Dar nici n-am bătut-o cine ştie ce. O dată şi bine, că a învăţat repede lecţia.” Trage cu sete din ţigară, continuând pe un ton cald, de parcă ar fi povestit o scenă de dragoste: „Era cam aşa de mare”, şi arată către o fetiţă de câţiva anişori care merge prin curticică, împiedicându-se. „Eram la magazin, mai aveam vreo două-trei zile până la salariu. Şi i s-a pus pata pe o păpuşă, nu mai ştiu exact… Cicciobello parcă. I-am zis că n-am bani şi că i-o cumpăr altă dată, dar nu voia să înţeleagă şi pace. Plângea întruna. M-am enervat teribil şi am scos-o afară. Am bătut-o acolo până am umplut-o de semne. Nu mi-a mai cerut apoi păpuşa. Şi n-a mai fost nevoie s-o bat de atunci, a priceput cine-i stăpânul”.

„Pe când ăsta? N-am ce să-i fac… Îl bat în fiecare zi şi degeaba. Face numai ce vrea…” În gura ei, copilul de pe bancă capătă deja chipul unui mic monstru, al cărui unic scop e acela de a distruge liniştea bietei mame. „Eu sunt o fire sensibilă. Îmi pare rău, dar ce să fac? N-am încotro…” (aici, pauză plus privire obidită, nu cumva să-i pună cineva la îndoială însuşirile sufleteşti). „Părinţii mei au vrut neapărat să mă dea la şcoala de poliţie”. Pufăie prelung din ţigară, zâmbind unor amintiri vechi. „Dar n-am stat decât un an. N-am rezistat, am plecat. Era prea dur pentru mine. Pâna la urmă am făcut tot ce-mi dorisem. Am devenit terapeut…”

Nimeni însă nu îndrăzneşte să o întrebe ce fel de „terapeut” este. Pentru trup sau… doamne fereşte, pentru suflet. Nici nu are importanţă, la urma urmei, fiindcă e limpede ce fel de „metode” aplică. „Cine urmează?”, răzbate din uşa cabinetului glasul strident al asistentei, eliberându-i pe toţi de penibilul momentului. Femeia se ridică de pe bancă, apucă hotărâtă copilul de mână şi intră în cabinet, lăsându-i pe ceilalţi să rumege nedumeriţi întreaga întâmplare. Se simt parcă şi ei un pic vinovaţi sau poate revoltaţi. N-ar putea spune cu siguranţă. În orice caz, ceva amar pluteşte în aer şi nimeni nu mai zice nimic.

Pe Aurelia o găsiți toată aici.

Citiţi şi

Ard de dorință, transpiră, fierb, se îmbrățișează, se alintă… și atât

Viața nu se termină la 40 de ani. Uneori abia începe

Dureroasa realitate a femeilor abuzate

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,735 views

Your tuppence

  1. andreea / 21 November 2016 17:02

    e adevarat ca unii copii reusesc sa scoata tot ce e mai rau din tine. din iubire devine o pacoste. in ziua de astazi acesti copii s au inmultit si fiindca parintilor le lipseste fermitatea si consecventa in a-i disciplina corect. mai adauga putinul timp petrecut acasa, orele nesfarsite de roboteala casnica care incepe dupa serviciu , ziua care se incheie la 12 noapte si iata rezultatul. mda, e trista pt mama dar si voi puteti si in situatia ei cand un copil va testeaza limitele rabdarii. e usor de invinuit si ff greu de corectat un copil razgaiat

    Thumb up 0 Thumb down 2
    Reply
  2. dede cati / 15 November 2016 14:53

    Poate sunt eu mai impulsiva, sau ma doare prea tare cand vad copii abuzati. Dar sincer eu cred ca as fi ajuns la cearta cu “mama’ copilului.

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  3. Dani / 28 January 2016 10:33

    Alma, acei copii sunt crescuti la polul opus mentalitatii de crestere al mamei descrise mai sus. Educatia unui copil nu presupune sa-l indrepti cu parul, sa-l bati pana la lesin sau sa-i lasi semne toata viata. Asta-i schizofrenie! Insa nici toleranta fata de copil nu inseamna sa-l lasi sa faca ce vrea el, fara sa intervii, pe principiul ca-i mic, invata el mai incolo. Nu gasesc vreo vina copiilor, ci parintilor, care din indolenta sau dezinteres, le permit acestora sa faca orice. Iar copiii, din necunoasterea minimelor conveniente sociale, fac chiar orice. Numai bine, Alma!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 11 Thumb down 0
    Reply
  4. Alma / 26 January 2016 22:34

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 3 Thumb down 9
    Reply
  5. Dana / 26 January 2016 19:01

    ”Mamei-caine”? Nicidecum. Poate catea, ca mama unui caine n-ar fi facut asa ceva in veci. Ce mecanism inghetat o fi inima aleia, de-a rezistat la o asa rugaminte! Sau ce mamaliga-s eu, care de la „pupă-mă, pupă-mă ”, am citit printre lacrimi.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 11 Thumb down 0
    Reply
  6. Belle dImagination / 26 January 2016 17:45

    Într-o ţară civilizată cineva ar fi înregistrat monologul şi l-ar fi trimis către Protecţia copilului.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 12 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro