Am fost dată afară dintr-o relație

Catchy

7 December 2017

Ieșeam dintr-o relație cu blugii rupți și nu în genunchi, cum vrem toți. De fapt, fusesem dată afară dintr-o relație. Aceeași senzație când intri la tine în cort, cunoști forma și culoarea cortului, cum sună fermoarul când îl deschizi, și când bagi capul, e unul care se uită urât la tine și strigă: Ieși, mă, de aici!

Cam așa am plecat eu de lângă un om lângă care mă simțeam acasă. Dintr-odată, casa mea nu mai era …și eu aveam niște chei în buzunar cu care nu mai puteam deschide nicio poartă.

M-am luat, mi-am târât ființa, pentru că nu știam ce să fac cu ea, cu mine, cu gândurile, melodiile pe care le ascultam, pozele noastre… și o fărâmă de viitor care urla după dreptul ei la timp și, deși îl promisesem, nu îl mai aveam. Voiam să îi dau lui fărâma de viitor înfometată după timp. Îl sunam și îl întrebam: Eu ce fac acum cu viitorul ăsta care urlă că și-a făcut planuri cu mine? Ia-l tu, fă tu ce poți mai bun din el. Și el ofta. Îmi simțea paralizia și ofta. Ar fi vrut să fiu un om puternic, demn și înălțător chiar de a doua zi. Să mă privească cu mândrie. Dar el mă privea și asculta cu rușine. Pentru că greul lui era deja prea mare pentru el ca să mai ia în spate și greul meu. Și, cu fiecare zi, cu fiecare telefon, cu fiecare încercare de a îi arăta cât de mult înseamnă el pentru mine, cu fiecare… mă diluam mai mult și simțeam că nu are rost. Că praful meu de stele e luat de vânt de cum deschid căușul palmei ca să îl suflu către el. Și, în fiecare zi, mi se adâncea mai tare mâna în sacul cu praf de stele, până am ajuns să râcâi cu unghiile fundul sacului după două fire… Dar nu mai aveau splendoare, așa că le-am lăsat acolo, am făcut nod sacului la gură și l-am făcut așternut pentru cățelul meu. Măcar să fie de folos.

În ziua în care am căzut din filmul meu, am plecat în Praga. Am luat mașina, un geamantan și un rucsac. Cu fiecare sută de kilometri pe care o făceam, îmi simțeam părul zburlindu-se mai tare de atâta nou, de oxigen, chiar și de o pană pe care o făcusem și o rezolvasem cu un zâmbet către angajatul benzinăriei. Știam că sunt încă frumoasă, că iubesc viața și viața pe mine. Nu știam dacă sunt iubibilă, dar știam că am de dat atât de mult, de mă revărsam.

barbat vioara strada

Am stat o lună în Praga și orașul ăsta minunat cu posterele cu André Rieu, cu târgul de Crăciun, cu berile nenumărate, cu plimbările de ore pe străzi unde te duc picioarele… m-a vindecat. Nu de tot. Mi-a mai rămas atâta râvnă încât să îmi spun, ok, Gabi, ce vrei?

Păi, sigur, vreau să fac ceva tare, să câștig și bani, să îmi și placă, să mă și facă să cunosc oameni noi și să lucrez cu oameni fericiți. Aveam mare, mare nevoie de oameni fericiți lângă mine. Oameni a căror fericire să pună în umbră tristețea mea. Tristețe care, mai ales seara, mă întreba: Gabi, cum s-a putut întâmpla așa ceva?

Și eu, când auzeam întrebarea asta, puneam mâna pe palton, îmi încălțam ghetele, îmi prindeam rucsacul de o bretea și îl aruncam pe spate, și ieșeam afară… abia amintindu-mi să încui ușa. Când mă lovea aerul Pragăi în nări, eram ca la o petrecere la care nu cunoști pe nimeni, dar îți place muzica, atmosfera, știi că îți iei un pahar de șampanie și îți pui un zâmbet pe fața și că va veni cineva să îți spună: -Hei! Ce faci?

Luam Praga la pas. Mă opream să văd oameni forfotind ca într-un cuib de albine. Mulți turiști, multe blitz-uri, multe zâmbete de tinichea pentru selfie-uri și, printre ele, un bătrân cântând la vioară pe podul Carol. Îi priveam arcușul viorii tăind arcurile și aburii respirației care se topeau în frig și ochii lui închiși. Închidea ochii ca să fie singur cu el și cei care ascultau notele dansate de vioara lui. Avea nevoie să se izoleze de toate miile de voci, pași și foșnete ale celor care treceau și treceau. Îndrăgostiții se opreau în fața lui. Se trăgeau unul mai aproape de celălalt. Se îmbinau două geci moi, iar ea, discret, își pipăia monezile din buzunar, căutând să găsească una pe măsura momentului. Să o așeze în pălăria muzicantului. El, cu mâinile lui brăzdate de ani și cu mănuși cu degetele tăiate, împingea mai departe arcușul pe corzile viorii și știa că a reușit să fie singur cu ei doi, într-o intimitate pe care numai un act artistic împărtășit ți-o poate da. Eu stăteam vis-a vis, rezemând podul liniștită și, uneori, cu ochii înlăcrimați, ridicam aparatul foto la ochi și apăsam declanșatorul. Unii trecători grăbiți se uitau ce fotografiez. Eu știam că fotografiez un moment, care este al milisecundei, îl ai o dată și gata. Dar știam că atunci când voi privi fotografia, mă voi întoarce lângă bătrânul meu muzicant și, de oriunde voi fi, voi auzi cântul viorii sale, voi simți frigul din seara acea, voi auzi ropotul pașilor de pe podul Charles și îi voi vedea degetele brăzdate de vise.

Guest post by Sofia Isadora

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Am fost amantă și mi-a plăcut. Dați cu pietre!

Ce mașini conduc cele mai frumoase femei din lume

Să mă iubească aşa cum sunt

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,774 views

Your tuppence

  1. Ema / 7 December 2017 21:26

    Podul Carol*, nu Charles!!!!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro