Am fost gravidă la majoritatea evenimentelor importante din viaţa mea

Delia Oltea Rusu

22 July 2014

Delia Oltea RusuChiar şi la nuntă am fost gravidă. Mi-am făcut o rochie pe care n-am visat-o, aşa ca alte fete, pentru că n-am visat niciodată să mă plimb cu burtă mare prin faţa icoanelor. De fapt, nu m-am visat niciodată pe la icoane. La nuntă mi-am făcut o rochie de camuflaj, şi poate am avut noroc, altfel aş fi avut şi eu o rochie cu volane, mărgele de sticlă şi fundiţe, aşa cum se purtau prin anii ’80, şi de care m-aş fi ruşinat acum. Mi-am făcut un furou larg din mătase, util şi pentru dormit ulterior, peste care am tras câtă dantelă albă am avut la dispoziţie, care din fericire mi-a ajuns peste burta pe care o purtam, fără mândrie. Nu se punea problema mândriei, în vremurile despre care povestesc. Copila a avut răbdare doar o lună după nuntă, a venit şi a plecat în lumea drepţilor, grăbită să fugă de o lume în care mama ei o purta camuflată. Apoi am fost gravidă în ultimul an de facultate. Am vrut atât de mult acel copil, încât n-am stat să calculez dacă apuc licenţa, sau nu. Am apucat-o, dar la festivitatea de absolvire, colegii nu m-au lăsat să urc pe scenă, de frică să nu rup podiumul. La banchet m-au lăsat să particip, dar eu eram atât de gravidă şi atât de bulversată de schimbările din viaţa mea, încât am plâns tot banchetul, m-am umflat mai tare decât eram deja, şi am stricat cheful la o mare parte dintre cheflii.

Apoi am născut. Dar nu înainte de-a trece prin toate stadiile fricii pentru naşterea iminentă, despre care acum ştiam cum va fi să fie, şi despre care nu ştiam prima dată. Eram convinsă, că fiind deja acolo, n-am scăpare. Copilul va dori să iasă într-o bună zi, va putea să aleagă lumea mea, sau o altă lume, despre care eu nici măcar nu eram convinsă că există. Va ieşi cu forţă şi convingere, făcându-mă pe mine să urlu şi să mă rog de doctori să mă omoare, dacă tot nu pot să facă altceva pentru mine. Mi-am luat toate precauţiile necesare, adică am vorbit cu nenumăraţi ginecologi, unii fiind în rol principal, alţii doar asistenţi, în caz de absenţă a protagoniştilor, chestie pe care n-am făcut-o prima dată, din pură naivitate. Şi am plătit naivitatea, asistată fiind într-o lungă şi oribilă duminică de mai, de ginecologul de gardă, beat şi plictisit de moarte de urletele mele, adormind din când în când pe un scăunel de lemn şi pe care eu îl vedeam exact printre picioarele mele desfăcute şi amorţite de pe Calul Bălan.

Am jurat să nu mi se întâmple la fel, aşa că m-am dus să nasc într-un oraş mare, în care aveam neamuri medici celebri şi care îmi promiteau naşterea miracol, fără dureri, fără ignorări, şi cu copii care aleg lumile noastre. Dar mi-era o frică pentru care nu găsesc nici o expresie potrivită ca s-o descriu. FRICĂ! Ştiam că vine într-o zi de iulie, aşa că într-una dintre zilele acestei luni, în care mi se părea mie că voi naşte, m-am dus la protagonistul principal acasă pe la 5 dimineaţa, l-am trezit şi l-am dus la spital cu forţa. Deşi nu era cazul, dar eu am vrut să fiu sigură că vine când vreau eu şi nu când are el chef. Apoi am zbierat ceva, dar nu aşa de tare cum mă aşteptam după prima dată şi pe la 5 după-masă s-a născut o fată.

graviduță

N-aveam nume pregătit pentru ea, mi-era teamă că am să aleg un nume prea frumos, ca şi în cazul primei, şi că o voi pierde şi pe ea în favoarea lumilor neştiute. Când m-a întrebat numele, am ales primul care mi-a trecut prin cap, pentru că mi se părea un ascunziș bun pentru copilul meu frumos. Şi apoi am început să mă bucur de pielea ei rozalie şi moale, de părul rar şi de o nuanţă roşcată, de muşcăturile gurii mici, calde şi umede pe sânii mei. Fetiţa mea de 3,5 kg, cu nume de camuflaj.

Salonul în care eram cazată adăpostea vreo opt proaspete mămici şi vreo 8.000 de gândaci negri şi scârboşi. Era demult, dar poate că mai e şi acum. Paturi de fier, scorojite, noptiere folosite doar de gândacii negri, dar multă fericire, fericirea la superlativ. Nici că ne păsa de ei. Atât că eu nu puteam mânca în salon, mie nu-mi intrau supele de frică să nu-mi intre gândacii în ele, aşa că ieşeam la masă în fiecare zi.

Bunica îmi trimitea supe fără gândaci, şi eu le mâncam în maşină, în faţa spitalului. Şi într-o zi caniculară de iulie, eu fiind la masă pe bancheta din spate a maşinii, cu supele bunicii, clădirea începe să se zgâlție, maşina să se mişte, strada să tremure din asfalt. Am crezut că am ameţit, prima dată am dat vina pe fericirea care mă îmbăta toată ziua, apoi pe efortul făcut la urcarea pe banchetă, efort care dura vreo jumătate de oră, având în vedere durerile care mă treceau când încercam să mă așez. Dar când au început să cadă ţigle de pe acoperiș, am înţeles că era cutremur.

Primul cutremur din acel oraş în care eu alesesem să nasc. Copilul frumos, cu piele roz şi păr roşcat şi care acum era undeva la etajul al doilea al clădirii mişcătoare. Toată lumea fugea afară, eu am luat-o la fugă înăuntru. La fugă este un alint, de fapt umblam, nici măcar repede, dar eu aşa voiam să fie. Nu ne-au lăsat să intrăm la bebeluşi, toate mamele erau acolo, dar asistentele au ştiut că suntem mai periculoase decât cutremurul care între timp trecuse. Ne-au chemat apoi, pe rând, să ne verificăm copiii, să-i pipăim, să-i dezbrăcăm dacă vrem, să-i mirosim. Să ne fericim din nou, că sunt ai noştri, sunt în lumea noastră, plină de spaime şi de frici, dar plină şi de fericiri care îmbată.

Citiţi şi

Care e primul cuvânt care îți vine în minte când auzi „sex”?

Unde e dragostea? Unde? Unde?

V-ați întrebat cum e viața femeilor care dau sfaturi?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,070 views

Your tuppence

  1. clau / 23 July 2014 17:16

    Mi-a placut mult, mult. Mi-a amintit de senzatiile traite la Gine I, Cluj.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
    • Delia Rusu / 24 July 2014 19:55

      Multumesc, Clau! Si imi pare rau daca ti-am evocat momente neplacute, dar care au facut istoria vietilor noastre de femei!

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro