Am fost timidă

Daniela Toader

21 June 2015

daniela toaderAm fost timidă. Diferite evenimente m-au schimbat. Şocuri. Şuturi. Paşi decişi de ceilalţi.

Primul „şoc” l-am avut atunci, demult, în gaşca aceea de greci super simpatici – mediu academic, legături strânse. Vorbeau cu accent şi înjurau de mamă. De ce găseau la mână. Înjurau, mâncau homari şi goleau sticle de vin alb. Ascultându-i, mi-am dat seama că nu mă deranjează înjurăturile lor. În limba accea străină înjurăturile lor treceau pe lângă mine fără să mă atingă. Sunete ca toate sunetele, golite de conţinut. Nu reuşeam să „vizualizez”, cu atât mai bine că nu reuşeam. Zâmbeam ca tâmpita şi goleam la rândul meu viaţa. Acolo, departe şi într-un mod foarte ciudat. Acolo, golind şi zâmbind, ignorând fără să vreau, am început să apreciez detaşarea de toţi de de toate, de toate limitele autoimpuse. Atunci am început să redevin, undeva înspre 28 de ani şi ceva, când totul este încă permis.

Apoi am început să atrag ca magnetul, să conştientizez că atrag ca magnetul. Şuturile, paşii, situaţiile penibile create de inerţia în faţa inevitabilului.

Terminasem un proiect la Clermont Ferrand şi ni se pregătise o mică surpriză. Un „mic” chef cu mai marii firmei veniţi din Paris. Director financiar, director comercial. Şi aşa mai departe. A început „uşurel” cu o degustare de şampanie într-o cavă pe sub oraş. A fost momentul în care am aflat că francezii beau şampania pe post de aperitiv. Imediat după, alt moment, momentul acela penibil în care făcusem ochii mari, gata să refuz cupa de şampanie pe motivul că „la noi nu se bea în ordinea asta”. M-am abţinut şi am acceptat cupa aceea îngustă. Pe stomacul gol şampania dezleagă mintea şi cuvintele dând naibii diferenţele culturale.

A urmat apoi masa, mesele acelea cu locuri pre-atribuite, intime, feţe de masă albe, pahare şi tacâmuri o grămadă. Un meniu „du chef”, porţii mici, farfurii asortate, nume scrise pe cartoane albe, delicate. Numele meu era scris pe cartonul alb din capul unei mese de şase. La stânga cartonului cu numele meu era cartonul cu numele directorului comercial, la dreapta, cartonul cu numele directorul financiar.

Pe meniul din faţa mea, cele două singure chestii care nu mi-au plăcut niciodată în farfurie: mielul şi spanacul. N-am spus nimic, m-am aşezat şi am aşteptat. Nu ştiam cu care dintre cele trei furculiţe să încep. Nu ştiam nici cu care dintre trei pahare să încep. Nu văzusem în viaţa mea atâta dezmăţ de veselă. Nu ştiam nimic relativ la veselă în momentul acela. Nu-i înţelegeam rostul, nu înţelegeam atracţia oamenilor pentru dezmăţul acela de veselă.

Oamenii vorbeau, râdeau, îşi povesteau ziua, viaţa, weekendul. Eu lăsam să curgă poveştile lor pe lângă urechile mele O rupeam un pic pe franceză, dar nu îndeajuns. Nu îndeajuns pentru a purta o conversaţie inteligentă. Aş fi putut vorbi despre vreme. Erau atâtea de spus despre vreme. Oamenii de acolo aveau însa subiectele lor de predilecţie, bârfe în jurul unei apariţii cinematografice recente, scandaluri politice recente. “Reperele” lor nu-mi spuneau nimic. Nişte nume fără faţă, fără istorie, fără conţinut. Eu, cu problemele mele. Se învârtea sala aia mare şi plină de oameni în jurul problemelor mele. Nu putusem refuză a doua cupa de şampanie, şi nici pe a treia. Există o artă a refuzului şi eu abia de aflasem de existenţa ei. N-o practicam încă, nu putusem refuza.

femeie

Eu, cu ale mele. Îmi imaginam în buclă mielul în combinaţie cu spanacul, anticipând grimasa.

La un moment dat directorul din dreapta – sau poate cel din stânga, cine să mai ştie exact, e mult de atunci – mi-a spus că e timpul să „trecem la masă”. Adică să atacăm chestiile acelea minuscule din farfurie. Nu observasem până atunci că nimeni nu „atacase” . Nu observasem că mă aşteptaseră pe mine „să atac”. Aşa era obiceiul locului, „să atace” cel din capul mesei. Am privit încă o dată cele trei rânduri de tacâmuri şi am spus „Doamne ajută!” atacând. Cu tacâmul dinspre farfurie. Au „atacat” imediat după şi ceilalţi, tot cu tacâmul dinspre farfurie. Am atacat înghiţind fără să mestec. Era tactica mea împotriva incompabilității în faţa gustului. Toată seară mi-am spus că avusesem noroc. Că trăsesem lozul câştigător, că atacasem aşa cum trebuia să atac.

După aceea a urmat tot restul serii, perioada aceea lungă şi grea în care am fost obligată să fac conversaţie într-o limbă pe care n-o stăpâneam. Cu stomacul aproape gol. Nu înţelegeam toate nuanţele. Când nu ştiam ceva – sau nu înţelegeam ceva, sau când mi se părea că dădusem cu mucii în fasole – ei bine, în astfel de cazuri râdeam. Pur şi simplu râdeam ca proasta. Mai întâi zâmbeam şi apoi râdeam şi explicam că nu stăpânesc bine limba. Cine să-mi reproşeze că nu stăpânesc bine limba după „doar ”6 luni “?” În nici un caz francezii.

A doua zi am aflat că „se atacă” din exterior. Şi că toţi ceilalţi „atacaseră” ca mine doar din politeţe. A fost un moment de adevăr profund şi dureros, momentul acela când ai impresia că tocmai ce-ai ratat coama prăpastiei.

A fost şi n-a fost singurul. Au mai urmat apoi multe altele. Şocuri. Şuturi. Paşi decişi de ceilalţi. Eram însă pregătită în felul meu. Conştientizasem deja că atrag ca magnetul situaţiile penibile create de inerţia în faţa inevitabilului.

Pe Daniela o găsiți și aici.



Citiţi şi

Despre bunătate

Buton pentru șampanie la birou, ultima fiță

Îi scrii tu cu ciomolânga vreo două versuri orgasmice la noapte și gata!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,535 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro