Am plecat din România …Așa, și?!

Catchy

11 October 2016

Nu știu cum funcționează regulile de circulație în viață, prioritate de dreapta, în funcție de cine ajunge primul, după cum îți vine rândul sau după cum îți tună.

Mă săturasem acasă, 33 de ani, o carieră pe la jumătate, al treilea copil nou născut, un soț obosit de viața de mic întreprinzător plătitor de taxe, impozite, salarii, rate, facturi și în luptă cu statul care declarativ te ajută și practic te jefuiește. Visam de mult timp să o facem și dacă tot am plătit creditul metusalemic cu care ne-am împărțit toată viața de tineri căsătoriți, și dacă tot am doi ani la dispoziție să îmi cresc bebelușul, și dacă tot nu văd un viitor stabil pentru cei trei copii ai mei, hai să plecăm ne-am zis. Și-am plecat!

Am încuiat ușa casei, am pus un lacăt mare pe poartă, am spus la revedere celor dragi, ne-am înghesuit viața într-o mașină, am tras un plâns bun și răcoritor și-am pornit spre o viață nouă. C-o fi bună, c-o fi rea, nici nu ne prea păsa atunci, e altceva, măcar nu ne luptăm cu ai noștri. Noi am plecat de scârbă, de starea aia de stres, de maltratare psihică permanentă, instabilitate și luptă de doi bani. Și n-am fost oamenii care să stea pe margine și să privească, ne-am implicat acolo unde s-a putut, am fost la vot, am militat pentru ceea ce am crezut că merită, am plătit taxe și impozite, am accesat fonduri europene, am dezvoltat mai multe ramuri de activitate economică (după puterea noastră) am adus pe lume trei cetățeni români, frate, chiar n-am stat degeaba. Nu pot să spun că nu ducem o viață decentă acasă, dar cu ce preț?

romani

Aud de mult prea mulți ani că pentru succes în carieră sau în afaceri, trebuie să alergi și să te lupți. Pe bune?! Dar câte vieți trăim?! Eu am o singură viață și aia mult prea scurtă să mă pot bucura de ea și de toți cei dragi. Nu vreau să ma lupt cu un sistem, vreau să construiesc într-un mediu prielnic, nu vreau să alerg după cai verzi pe pereți, vreau să muncesc organizat și eficient pentru că scopul meu este să muncesc pentru a trăi, nu să trăiesc pentru a munci, și nu, nu sunt o persoană leneșă, am făcut și voi face voluntariat cu plăcere ori de câte ori va fi cazul, dar vreau timp liber de calitate cu ai mei, vreau liniște. De fapt, ăsta este sentimentul care m-a făcut să fug, senzația că ești permanent hărțuit, hăituit de o sumedenie de inepții care îți fac viața un haos, iar timpul ăla liber îți este invadat de o stare de lehamite și oboseală de care scapi greu.

De ce am plecat? De lașă probabil, de egoistă, n-am mai putut să fiu un bun român să stau și să îndur cu speranța că s-o schimba ceva și la noi. Poate am plecat pentru că mi-era silă să văd mai mereu oameni care au multe de spus, dar se tem, se tem în 2016, se tem mai mult decât atunci când știau că o vorbă le poate dăuna grav sănătății, bunăstării și liniștii sufletești, acum nu știu, doar bănuiesc, și asta îi face să se teamă. Mă săturasem de praf în ochi, de bălăcăreală generală, de spoială, de toate lucrurile de care v-ați săturat și voi. Și de hârtii inutile m-am săturat! Și de toți cei care ne păcălesc că uniți vor să salveze ceva, scot oameni în stradă, crează presiune, își negociază interesele, apoi liniște și nu mai salvează nimic. M-am săturat și de liberă exprimare cenzurată. M-am săturat și-am plecat.

Da’ cel mai tare, am plecat de frică, teama că viitorul copiilor este mult prea instabil, teama că oricum vor pleca ei, dacă nu plecăm noi, frica aia că își vor lua lumea în cap și se vor duce departe… În fine, fiecare a plecat dintr-un motiv sau altul.

Și-am ajuns, ne-am instalat, ne-am așezat, copiii au început școala, a început noua viață …Așa, și?!  Și ne e un dor de casă, și ne e un dor de părinți, de frați, de prieteni… Și mi-e dor de mi se sfâșie inima. Mă visez în casa mea, în canapeaua mea, cu ceașca mea de cafea și toată viața pe care am lăsat-o. Vrei de acasă lucrurile simple. Dorul ăsta îți ia mințile și îți găurește inima fără milă.

Avem liniște acum, e o viață stabilă, învățăm o limbă nouă și imposibilă, oamenii nu aleargă în jurul nostru, se zâmbește destul de mult și toate merg rotund. Dar dorul, dorul de țara ta, ăla nu te lasă și taman pe ăla nu l-am pus în calcul când ne-am luat și-am plecat.
Acum stăm în intersecție și ne întrebăm dacă să stăm sau să ne întoarcem.

Văd mulți români, atât de mulți, încât mă mir cum de mai sunt români în România, parcă au plecat cu toții. Am cunoscut mai multe familii care şi-au născut copiii în diaspora, au ajuns, dragii de ei, să vorbească și câte trei limbi străine, dar deloc română, vorbesc limbile țarilor prin care au locuit. Știu și ei că sunt romani, știu că au bunici și o familie mare undeva unde părinții lor spun că-i acasă, doar că, ei copiii Diasporei, nu îi înțeleg, părinții se străduiesc mereu să învețe altă limbă să se poată integra, se văd prea puțin să aibă timp și de limba de acasă. Pe mine mă răvășește cumplit tot ceea ce văd, mă revoltă, mă supără până la amărăciune, cum oamenii ăștia apreciați, respectați la locul de muncă și căutați pentru priceperea lor între străini, nu au putut reuși acasă? Problema nu-i la milioanele de români plecați din n’șpe motive, problema e acolo, acasă, în țara lor dragă, locul pe care îl tot pomenesc cu ochii înlăcrimați poate de dor, poate de furie. Nu ei sunt cei incapabili, au demonstrat că pot afară, de la zero, într-un loc străin, într-un sistem nou, între străini.

Tot politicianul mai mic, mai mare, vorbește de Diaspora, respect, afecțiune și mult bla bla, statul devine o mamă care își dă copiii spre adopție și cu asta mai varsă o lacrimă de crocodil, mai aruncă marii oameni de stat câte o replică tăioasă să apere diasporenii, își pun cu toții în programele de guvernare strategii pentru Diaspora, se prefac că înlesneasc votul pentru cetățenii români din alte țări, multă gargară și nimic concret, românii pleacă în fiecare zi mai mulți.

Noi stăm în mijlocul vârtejului și ne întrebăm cum au reușit, cum au putut bieții să îndure dorul, străinătatea, depărtarea de ai lor, de aerul de acasă, dorul cumplit de copii, de părinți. Înclin capul în fața milioanelor de români care și-au sacrificat anii și au rezistat, nu aș fi știut niciodată ce poate să fie în sufletul lor dacă nu aș fi trăit această scurtă experiență pe care probabil, o vom încheia odată cu sfârșitul anului școlar. Sau poate cine știe…

Guest post by Cristina Timariu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la Zelda

Am fost, am văzut, recomand: Malta

Femeia în… albastru – Lady Macbeth/The Young Lady

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
82,618 views

Your tuppence

  1. Lavi / 29 May 2017 1:01

    Si noi am plecat. Atunci cand spun “noi” ma refer la mine si la mama… Nu ne-am imbogatit, insa ne merge bine aici: eu studiez, iar mama incepe din toamna o Ausbildung (postliceala, cred). Ea a inceput acum 3 ani de la zero: nu vorbea limba, asa ca degeaba i-au recunoscut diploma de la Drept. Deja nu mai cred ca exista viitor pentru noi in Romania, insa nici usor nu este… Oamenii nu sunt nicidecum reci, distanti, ci dimpotriva: amabili si comunicativi, insa uneori am impresia ca poate nu voi mai gasi niciodata prieteni cum am avut acasa, oamenii impreuna cu care am crescut, de care ma leaga atatea emotii si amintiri… Nu este usor sa lasi deodata totul in urma: prietenii, familia, manacarea, orasul, cafeneaua preferata. Nu este usor nici sa auzi limba materna rostita doar de vocea mintii. “Dorul” asta de care tot auziti voi, cei care ati ramas, nu-i fita, nici ipocrizie, e ca atunci cand ai pantofi noi: te strang putin, dar iti plac, ii porti si crezi ca se vor lasa dupa un timp. Nu ai idee cat lung e acel timp. Pentru unii acei pantofi nu vor deveni veci mai comozi, dar ei tot spera…

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply
  2. Gigi / 23 November 2016 23:41

    Vino în romanica 2,3 luni și îți trece dorul, și apoi întoarce-te cu copiii acolo, ca măcar ei sa aibă ceva”rotund” cum spuneai!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 28 Thumb down 4
    Reply
  3. Aaa / 23 November 2016 20:56

    Oare de ce trebuie sa ne victimizam???
    Fiecare are familie, oare ce primează, doar nu poți trai cu mama și tata o viață, și claie grămadă.
    Fiecare are drumul lumina viața. Cine a zis ca viata e ușoară, ca peste hotare curge lapte și miere.
    Trebuie sa ținem fruntea sus pentru copiii noștri…
    Când ești în tara detești tot ce e acolo iar când ești peste hotare la fel.
    Si atunci hai sa ne plângem de milă
    Soluții se găsesc pentru orice situație
    Pentru cei care merg în tara în mod regulat petrec un timp de calitate cu rudele fata de atunci dacă ar locui în tara cu siguranță nu ar avea timp sa stea împreună la fel de mult și nu s-ar mai dragali asa de tare
    .s.a.m.d……..

    Hot debate. What do you think? Thumb up 17 Thumb down 12
    Reply
  4. alana / 23 November 2016 20:49

    Si noi am plecat … pentru un an, doi. atat. s-au facut 14. Si credeti-ma, inca ma minunez de unde atatia romani… spania, italia, anglia, state…etc. Anul trecut am stat in romania 4 luni, cu maica-mea..si culmea a fost sa imi dau seama ca mai sunt romani si in romania… dar nu din generatia mea, cel putin nu in micul oras in care m-am nascut. si alea 4 luni au fost crunte…. pe cat de dor imi fusese de tara, pe atat de dor imi era sa scap.de senzatia sumbra de gri, de oameni tristi, grabiti, neimpacati si parca….. de neimpacat. Nu, din pacate nu -s ipocrita. Nu vorbesc romaneste cu accent spaniol, nici nu cred ca in spania oamenii sunt mai roz. Dar ….uitandu-ma din greseala azi pe tvr1 la o emisiune electorala, mi-au dat lacrimile. Ce folos ca milioane de romani si-au abandonat (la propriu) viata, sperand ca se vor intoarce intr-o buna zi la ceva mai bun… cand in tara aia INCA politica e o gluma. oportunism, coruptie, megalomanie si infatuare. promisiuni care cad in secunda in care se vad alesi. e trist, si la fel de gri ca si oamenii de pe strazi. Sincer, sunt mandra ca sunt romanca. Dar nu mandra de adolescentii care au deschis o carte doar in visele parintilor, nu de diplome scoase pe bani, ca asa e moda, nu de codasii clasei ajunsi primari.. pentru ca, deh, se poate. Si nici nu mai sunt ingenua care sa spere. din pacate.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 51 Thumb down 4
    Reply
  5. Eugen / 23 November 2016 20:06

    Tipic romanesc ! Nicaieri nu-i bine ! Romanul cand e la Bucuresti vrea la Berlin , cand e la Berlin vrea la Bucuresti ! Daca vor ramane in strainatate , vor jeli tot timpul ! Daca se vor intoarce , in scurt timp vor regreta prostia pe care au facut-o , vor sta o vreme si vor pleca iarasi ! Natie cu fundul in sapte luntri !

    Hot debate. What do you think? Thumb up 29 Thumb down 22
    Reply
  6. Mihaela / 23 November 2016 19:24

    Se spune ca dureaza intre 6 si 12 luni sa te acomodezi intr-un loc nou. Mie mi-a luat vre-o 18 sa cad la pace cu Londra. O uram din tot sufletul si ma intorceam de fiecare data din tara, plangand. Acum, dupa 4 ani jumate de cand am plecat, cred ca mi-ar lua mult mai mult sa ma readaptez in Romania.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 13 Thumb down 2
    Reply
  7. Virginia / 12 October 2016 19:12

    Si noi am plecat pentru vreo doi- trei ani…au trecut 10.Pentru intors..e cam tarziu.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro