Am reuşit să obţin o audienţă privată cu Dalai Lama

Diana Maria Georgescu

28 April 2016

Diana-Maria GeorgescuÎn căutarea spiritualității Indiei

– episodul 5 (continuare de aici) –

28 aprilie 2016, 12:35 pm, în faţa templului Kalachakra cunoscut ca Templul lui Dalai Lama.

Ieri am reuşit să obţin o audienţă privată cu Dalai Lama, în care am primit binecuvântarea lui. A fost o zi plină. Plină de tot ce este mai frumos în viaţă: simplitate şi iubire de oameni. Atât! Am încercat să pun în cuvinte încă de ieri tot ceea ce am experimentat, dar sentimentele profunde nu pot fi cuprinse în cuvinte. Azi încerc a doua oară, fiind aşezată pe o bancă, pe locul în care ieri se afla scaunul călugărului principal care a oficiat unul din ritualurile tibetane.

E un loc atât de simplu şi plin de energie pozitivă! Oameni din toate colţurile lumii se perindă pe lângă mine. Aşa că tocmai mă trezesc cu o micuţă indiancă care îmi spune „Photo, please” şi îmi face o poză. O invit lângă mine şi tatăl îmi spune „Selfie! Selfie!” Şi iaca selfie-ul!

(null) (6)

O întreb cum o cheamă şi îmi spune Dia… Zâmbesc şi mă prezint la rândul meu… Diana. Se pun toţi pe râs şi comentează în hindi. Se întoarce către mine, îmi spune „Thank you!”, atât ea cât şi părinţii, mama se ridică de pe bancă şi pleacă mulţumiţi şi zâmbitori.

Coincindeţe? Noroc? Puţin probabil, aş spune, aşa cum pot spune şi despre întâlnirea cu Dalai Lama.

26 aprilie 2016, ora 9:30 am, ajung la Templul Kalachackra. Călugării tibetani erau în mijlocul unei slujbe, iar sunetele pe care le scoteau păreau rupte din altă lume. După o călătorie de 12 ore din New Delhi cu autocarul pe timp de noapte, timp în care nu ştiu dacă am dormit 3 ore, eram şi eu pe altă lume, iar corpul reacţiona doar la chemarea Sufletului, nicidecum a Minţii. În templu se putea intra pe o uşă laterală. Te descălţai şi te aşezai pe podeaua de lemn pentru a-i asculta. Timp de două ore şi ceva, Mintea a dormit buştean clar, iar Sufletul a dănţuit fericit şi Inima a pulsat pe ritmul mantrelor tibetane.

Cobor apoi în curtea interioară şi mă acostează un nene, indian, să mă întrebe dacă vreau să-l văd pe Dalai Lama, că el mijloceşte treburi d-astea. Cum nu mă dau în vânt după aşa ceva şi cred cu tărie că dacă trebuie să trăieşti o anumită experienţă o vei trăi, îi iau pentru orice eventualitate numărul de telefon, fără să-l apelez, nu cumva să mă sune mai târziu şi să mă întrebe, „Vrei? Dar vrei? Vrei?” că doar ştiu cum fac unii bani. Aşa că aştept să deschidă Recepţia pentru a întreba dacă pot obţine o audienţă privată. Trimisesem un e-mail cu două săptămâni înainte, dar nu mi se răspunsese încă, iar la telefon nu am prins pe nimeni.

(null) (1)

Între timp, tipul mă strigă şi îmi zice că vine Dalai Lama de la Dharamsala, dacă vreau să stau acolo să-l văd. „Mănânci, calule, ovăz?!” sare Mintea jucăuşă şi fericită că la nici 4 ore de când ajunsese în Mcleod Ganj, dădeam cu ochii de încă un vis devenit realitate. În 15 minute, trece maşina Sfinţiei Sale (His Holiness), trosc o poză când a salutat mulţimea şi primul zâmbet de fericire care îmi taie toată oboseala corpului.

După alte 30 de minute, ajung la Recepţie şi expun problema. Tipul, care avea discursul pregătit şi mega învăţat, spunea tuturor acelaşi lucru: „trimiteţi un e-mail pe adresa asta, vă prezentaţi, spuneţi de ce vreţi să-l vedeţi pe Sfinţia Sa şi secretariatul vă va răspunde dacă se poate şi când.” Am stat cuminte şi am ascultat acelaşi lucru de câteva ori şi când mi-a venit rândul i-am zis zâmbind „ştii, eu am trimis un e-mail acum două săptămâni şi nu mi-a rspuns nimeni”. Panică pe faţa lui inexpresivă pe care am intuit-o din gesturi, nicidecum din mimică. Îi arăt e-mail-ul, îl citeşte, îmi pune o mie de întrebări şi mă pune să aştept. Stau ce stau şi, la final, îmi cere să retrimit e-mail-ul pe care îl va trimite la secretariat şi ei îmi vor răpunde. Am aşteptat mult şi bine toată seara şi… nimic.

Vorbeam pe whatsapp cu prietenele mele şi ne tot amuzam gândind pozitiv, iar Irina îmi scrie repede nişte versuri cam aşa: „Dalai Lama, nu uita, / Diana e prietena ta! / Şi tu ştii ce îţi spun eu / că suntem părţi din Dumnezeu / Ca şi tine, ca şi mine, / Deschide poarta, că vine!”

27 aprilie 2016, ora 10:30 am, iau drumul templului. Decid că nu mă voi mişca de la Recepţie până nu primesc un răspuns clar. Ajung, omul mă vede şi-mi zice „Rumania! Confirmation?”

„Niht, tăticu!” zice Mintea în gândul ei, în timp ce zâmbind mă opresc la un „No” sec.

Mă pune să aştept şi începe să se învârtă, dând indicaţii încoace şi-ncolo fluviului de oameni care nu mai contenea. Mai avansez o uşă şi mă pune în contact cu un alt nene. O luăm de la capăt cu aceleaşi întrebări şi aceleaşi răspunsuri. Îi arăt e-mail-ul, iar omul se pune pe căutat în mailbox. Îl găseşte, îl citeşte, îl printează şi îmi zice să aştept că merge să vadă dacă obţine aprobare sau nu. În jurul meu, grămezi de oameni care vroiau acelaşi lucru şi care primeau mereu aceleaşi răspunsuri.

După minute bune revine şi îmi cere paşaportul, mă pune să completez o fişă de înregistrare şi, bulversată, nu ştiam ce se întâmplă. Apoi îmi arată poarta de verificare şi Mintea se distrează amintindu-şi de Irina „Deschide poarta că vine!”

Omul îmi spune că voi primi doar binecuvântarea Sfinţiei Sale, pentru că sunt prea mulţi oameni şi nu poate sta de vorbă cu fiecare. Mă simt de parcă l-aş fi apucat pe Dumnezeu de un picior şi înaintez fericită. Am bonul cu numărul 545 şi mă gândesc cum o fi să dai peste 500 de binecuvântări pe zi?!

(null) (4)

„Coadă ca la moaşte, nene!” exclamă Mintea când vede puzderia de lume.

Ce-i drept, coadă-coadă, dar eficienţă în mişcare şi organizare. Tipul care îmi facilitase aprobarea împreună cu cel de la recepţie ne ştiau pe toţi aşa că ne auzeam strigaţi în ordine…

„France! Germany! Brazil! Rumania!”

Mă bufneşte râsul şi comentez alături de cei din jurul meu cât suntem de importanţi că am devenit reprezentanţii ţărilor noastre în audienţă la Dalai Lama. Şi simt cum mă cuprinde un uşor sentiment de bine a doua oară când sunt strigată „Rumania!” Sunt privită cu interes, nu cu repulsie ca în Europa şi bag seamă că nu sunt prea mulţi români ajunşi la Dalai Lama, că văd pe feţele oficialilor mirare când aud de România.

Mă apropii de omul ăsta micuţ cu suflet aşa de mare şi mă copleşeşte emoţia. Sunt creştin ortodox ca peste 80% din români, dar sunt deschisă la orice religie, mişcare sau teorie care pune binele şi pacea tuturor mai presus de interesul individual. Şi omul ăsta mic, asta emană prin toţi porii. Şi nu doar el, ci şi cei din jurul lui, călugării tibetani pe care i-am ascultat timp de două zile, angajaţii şi tot mediul înconjurător din templul ăsta. Ca atare, nu consider că religia căreia îi aparţii trebuie să devină o barieră în cunoaştere şi asociere cu alţi oameni care împărtăşesc aceleaşi valori şi principii de viaţă.

Aud din nou „Rumania!” şi păşesc timid în faţa lui Dalai Lama. Mă prinde de mână să mă apropii. Îmi vine să-l îmbrăţişez, dar mă abţin, că nu ştiu protocolul. Cum spuneam, buddhism nexam, n-aveam nici eşarfă albă cum se obişnuieşte să porţi când primeşti binecuvântarea Sfinţiei Sale sau cadouri cum aveau mai toţi cei aflaţi acolo, deci am fost un pic câine surd la vânătoare… J. Îi spun totuşi, din suflet, că singurul meu cadou pentru el este dragostea mea pentru tot ceea ce face şi pentru că promovează pacea şi iubirea între oameni. Mă priveşte foarte atent, mă atinge uşor ceva mai sus de zona inimii spre umăr, face acelaşi gest apoi punându-şi mâna în dreptul propriei inimi şi îmi mulţumeşte înclinând uşor din cap. Odată momentul încheiat, îmi arată camera foto zicând „Picture?” şi ne punem amândoi pe râs. Îi mulţumesc din nou, închin uşor din cap şi el îmi răspunde la fel, ies din aria lui şi primesc pacheţelul cu pastiluţe sfinte „men-drub” sau „tse-drub” adică pastiluţe pentru iluminare sau longevitate şi brăţări binecuvântate (ca un şnur roşu).

(null) (9)

Revin în curtea din faţa templului unde se amenaja spaţiul pentru un nou ritual la care asistă nestingheriţi, aşezaţi pe ciment, adulţi şi copii de toate naţiile, dar şi câini care circulă în voie inclusiv în zona dedicată călugărilor tibetani.

Mintea este mută în faţa simplităţii şi acceptării totale a acestor oameni, pentru care templul este casa tuturor celor ce îndrăznesc să intre, indiferent de naţie, religie, rasă, dar şi inidiferent dacă eşti om sau animal. Te simţi bine?! Na de stai!

Şi cum să nu te simţi bine, când starea de fapt este zâmbetul şi salutul, dar şi aprobarea tacită din cap prin scurte plecăciuni?

Azi am venit să mă mai bucur de câteva ore în templu. Am fost jos la Recepţie la cei doi bărbaţi care m-au ajutat ieri cu aprobările. Le-am mulţumit din suflet pentru tot ce au făcut, iar cel care mi-a dat aprobarea finală îmi spune:

„Nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru că eu doar mi-am făcut treaba. Ai văzut ieri câţi oameni vin să ceară o audienţă privată cu Sfinţia Sa şi ce puţine persoane sunt acceptate. Aşa este în fiecare zi. Nu este meritul nostru că l-ai întâlnit pe Sfinţia Sa. Este karma ta care este mai puternică decât orice. Iar întâlnirea ta de ieri cu Sfinţia Sa a fost o întâlnire karmică. Altfel nu ai fi primit aprobarea aşa de repede şi poate nu s-ar fi întâmplat niciodată. De câte ori ai venit în India până acum?”

„Asta este prima dată!” îi răspund.

„Vezi? Karma!” şi râde…

Citiţi şi

Iubirea e atunci când…

La naiba cu iubirile imposibile!

Căutări…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,329 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro