Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Am tot fost o nălucă în viața bărbaților (scrisoare de adio)

15 June 2018

E ceva vreme de când toți prietenii mei și cei care mă aud pur întâmplător povestind despre viața mea îmi spun că am o poveste care bate filmul. Datorită lor m-am hotărât să scriu aceste rânduri.

Niciodată în viața mea nu am știut să relatez ceva pe scurt, iar ca să mă înțelegeți și voi mai bine, cei care nu mă cunoașteți, o să încep cu o mică frântură din trecut.

Am fost genul de fată care a trăit înconjurată numai de băieți, chiar și mai târziu, pe plan profesional, am avut parte doar de șefi, și nu de șefuțe, iar eu cred că asta a fost extraordinar.

Prin urmare, mi-am făcut cu greu un iubit, pentru că nu știam să fiu chiar așa de feminină, dar el a fost cel care a crezut în mine și a readus la viață ceea ce nu am crezut că am, sufletul de femeie. Astfel, am reușit să avem o relație grozavă, care a durat vreo șapte ani și jumătate, până la vârsta de 25, când ar fi trebuit să o încheiem cu o căsătorie, dar „prințesa” (adică eu) a hotărât să fugă înainte din castel. În ultimele șase luni, acest om se transformase în tot ceea ce am urât vreodată: devenise gelos, voia să mă controleze mereu (aș vrea să precizez că aveam și probleme cu greutatea, trist, știu, dar el așa tare mă iubea…) și până să realizez, omul ăsta mă însoțea peste tot, chit că îmi luam absorbante sau vată pe băț… devenisem dependentă de el.

dragoste femeie sictir

 

Și cumva, între decesele a doi dintre bunici, în decurs de un an, am înțeles că nu mai este omul de care m-am îndrăgostit… și l-am lăsat pe uriașul meu (avea aproape doi metri înălțime, rugbist) în genunchi, cu lacrimi în ochi, spunându-mi că mă iubește, și am ieșit pe ușă… nu am mai putut plânge, sufletul meu cred că a dispărut, cumva, atunci.

A urmat o perioadă de un an și jumătate (sabat), în care m-am autoizolat și nu am mai răspuns nimănui la telefon. Dar cum Dumnezeu nu ne lasă la greu, am început să scriu, pe blog, și pentru că mă simțeam atât de neîncrezătoare în fizicul meu, postam totul în mod anonim; au urmat perioade în care plângeam nopțile până adormeam și mă simțeam epuizată… și, ca să ajung cu povestirea la ceea ce voiam, am întâlnit pe cineva, cred că era un înger, pentru că omul ăsta m-a ascultat și încurajat zi și noapte…

Alături de el, viața mi-a fost mai ușoară și am reușit să îmi dau șansa unei noi relații, dar cum până nu ajungi în apă, nu ți se pare rece, am descoperit că am căpătat teamă față de angajamente. După un timp, am pus punct relației, pentru că eu consideram că sentimentele mele nu sunt la fel de puternice ca ale lui.

Așa am alunecat în mirajul prieteniei cu beneficii și l-am cunoscut pe el, un Adonis al zilelor noastre. Fetele salivează când îl văd și bărbații îl întreabă cum se menține. Inclusiv cea mai bună prietenă voia să știe ce a văzut el la mine, iar omul ăla i-a spus că sufletul meu, pentru că se afișa cu mine peste tot. Însă atunci când am înțeles că și el avea intenții serioase, am fugit din nou, cu promisiunea de la el că mă va căuta să îmi spună „te iubesc” și peste ani. Și așa a făcut, m-a sunat după doi ani să îmi spună că încă se gândește la mine.

Și am tot fost o nălucă în viața bărbaților, mă descătușăm și mă răzbunăm pe mine însămi. L-am cunoscut și pe el, cel care avea să mă învețe că nu am știut să îi apreciez pe aceia care îmi spuneau din toată inima „te iubesc”. Mizerabilul, pentru că nu îl pot numi altfel, l-am întreținut două luni, de la hârtie igienică la șampon, și a hotărât să ne certăm pentru că, după 14 zile de muncă consecutivă, nu am gătit mai calmă). Omul ăsta m-a traumatizat pentru că a avut grijă să lase în urma lui mesaje de amenințări, să îmi descrie momente și mașini care opreau milimetric lângă mine și cum aș fi ajuns sub ele.

După o altă perioadă, am ajuns și la cel în fața căruia mi s-a încleștat gura pe „te iubesc”, am început să tremur și iar am fugit.

Apoi am cunoscut fericirea supremă, bărbatul care mi-a luat mințile și m-a făcut să simt adevărata iubire, adevărata eliberare de Univers, să mă simt unică și irepetabilă. Dar cum fericirea nu durează la nesfârșit, ne-am luat adio pentru că el a plecat în Afghanistan, să lupte într-un război care nici măcar nu-i al nostru.

N-am suportat să primesc mesaje în care mi se spunea doar: „sunt bine, n-am murit”.

Și am ajuns în zilele noastre în care e posibil să îmi fi găsit prințul, omul, care nu mi-a băgat un inel sub nas, ci cheile de la casă, spunându-mi că sunt binevenită oricând și la orice oră, și acum chiar îmi doresc din suflet ca totul să fie bine.

Acum mă uit în spate și văd o altă „eu”, văd cum am trecut peste dramele în dragoste, peste trauma în care am aflat că nu pot avea un copil (în acest subiect nu am intrat deoarece a fost cel mai dureros, dar am investigat și am aflat că sunt bine), sunt același om din punct de vedere fizic, care se luptă cu kilogramele în plus (am uitat să menționez că am pus în anii minunați peste 50 de kg, dar sunt o dulce și valorez cel puțin greutatea mea în aur), dar…

… vreau să ajung și să va explic de ce am pus titlul de „scrisoare de adio”.

Mi-am expus durerea și suferința în scris, nu am mai plâns până la epuizare ca altădată, nici măcar o lacrimă nu am scăpat, ci zâmbesc pentru că am avut puterea să trec prin toate, să mă iubesc mai tare și mai puternic decât orice, să las totul în spate și s-o iau de la capăt.

Știu că multe dintre noi suferim în tăcere, ne îndrăgostim ca proastele, ne îngrășam și ne urâm corpul, ne suntem cel mai mare critic și… ajunge!

Te rog ca tu, cea care citești asta, să îți iei viața în piept și să te iubești azi, să porți fusta aia din dulap, deși ai burtică și picioare pufoase, să te duci la mare să te bronzezi, să iubești să fii iubită, să fii fericită, să îți repeți zilnic „mă iubesc”…

Adio, stări de rău…

Bun venit, mulțumire de sine…

Și dacă vei vrea vreodată să vorbești cu cineva despre toate astea, eu sunt aici…

Cu drag, aceeași Aura, dar… altfel

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Toți s-au lăudat cu notele mari de la Bac. Eu mă voi lăuda cu un 6,53!

Era perfectă, indiferent de parfum

Fotografia și citatul zilei – Maria Montessori

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,138 views

Your tuppence

  1. axelle / 15 June 2018 16:57

    Dragut.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro