Am traversat oceanul pentru o cafea cu el…

Gia

13 January 2016

GiaAflasem cândva dintr-o carte, scrisă pare-mi-se de Coelho, de o eroină care își lăsase familia și plecase în țări străine în căutarea unei iubiri mai vechi. Pe care, evident, nu a găsit-o, așa că, biata de ea, ce-i rămânea altceva de făcut decât să revină în sânul familiei… dar nu oricum, ci zdruncinată ușor în facultățile mintale. La momentul acela, aproape că mă intoxicase gândul unui asemenea sacrificiu, condamnasem fără drept de apel, calificasem drept aberant și nul artificiul povestitorului. Să fim serioși, așa ceva nu se întâmplă pe bune… în lumea reală, vreau să spun.

Dar iată că, de foarte curând, am luat-o, la rându-mi, pe urmele eroinei de care vă aminteam. Am traversat oceanul în căutarea unei iubiri. Și, dintr-odată, gestul ăsta nu-mi mai părea defel desuet, ci încărcat de un romantism ieșit din comun. Era ultima mea iubire, scrisă cu lacrimi amare în vara trecută. Era caldă, dogorea, mă pârjolea încă. Una din poveștile acelea rămase oarecum în coadă de pește și care nu-ți dau pace, nu te lasă să-ți vezi de drum. O poveste cu final nescris, ca o ușă rămasă neînchisă, pe care ai mereu tendința să o deschizi și să arunci un ochi pe după, în speranța că dincolo de ea vei găsi ceea ce dorești, ceea ce aștepți. De ce, când ies dintr-o relație, unii oameni nu înțeleg cât e de important să închidă ușa după ei?!

Cafeaua nu era decât un pretext, desigur. Mă aventuram, de fapt, în căutarea unui sfârșit, nu neapărat happy, și mi se părea că demersul meu, cu toate complicațiile pe care le presupunea traversarea la propriu a unui ocean și justificările croșetate în dreapta și stânga pentru a-mi explica absența de lângă propriul copil timp de o săptămână, va reuși cumva, nu numai să apropie continentele noastre, ci și să facă, în mod cu totul natural, să se întâmple întâlnirea cu omul pe care, timp de o vară întreagă, am crezut că-l iubesc, cu speranţa că mă iubește la rându-i.

Dar, asemeni eroinei lui Coelho, nici eu nu l-am întâlnit pe omul meu. Să fie oare mai ușor, pentru o femeie, în ziua de azi, să traverseze oceanul în zbor, decât să se întâlnească cu fostul ei la o cafea?!

la cafea

Nu vă grăbiți cu concluziile! Întâlnirea nu s-a produs… nu pentru că nu aș fi reușit să vorbesc cu el, sau că ar fi refuzat să mă întâlnească, dar pesemne că l-a speriat gândul că o femeie ar putea face asemenea gest pentru el. Pesemne că s-a văzut atât de mic oglindit în măreția gestului meu, încât, pe ultima sută de metri, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se ascundă cu capu-n țărână.

Nu pot să-i reproșez fostului că n-a vrut să bea cafeaua aia nenorocită cu mine! Nu-i port pică pentru asta, a fost alegerea lui, așa cum a fost alegerea mea să mă sui în avion și să zbor după povești cu Feți-modești și cu finaluri incerte. Nu pot să-i iert, în schimb, faptul că, deși mi-a acceptat invitația, a uitat să-mi spună că, de fapt, el nu bea cafea. Sau că nu-i place cafeaua rece… sau cafeaua reîncălzită. Sau să mă avertizeze în vreun fel că nu mai are credit în telefon și că, din cauza asta, nu poate să-mi întoarcă apelurile. Orice scuză, oricât de puerilă, chiar și adevărul… dar nu tăcere, nu fugă! Astea nu fac casă bună cu bărbăția! Am fost la 10 minute, trei apeluri și un sms distanță unul de celălalt, dar cafeaua noastră pur și simplu nu a dat în foc.

Din toată călătoria asta, recunosc, nu m-am ales cu mare lucru, în afară de o oboseală perversă și de un cont ceva mai subțire în bancă. Dar am înțeles, totuși, că nu mie trebuia să-mi plâng de milă în tot timpul ăsta de când l-am cunoscut pe el. Nicio clipă nu a fost ceva în neregulă cu mine. L-am iubit și nu e lucru ușor și murdar să poți să iubești, mai ales când iubirea nu ți se întoarce așa cum știi că o meriți. Puțini sunt cei care o pot face, și doar ei știu cu ce sacrificii!! Dar nu poți iubi la nesfârșit un suflet meschin. Acum îmi e milă de el și de caracterul lui infect sau, mai bine zis… defect. Dacă m-a iubit vreun pic?! Habar n-am… nu cred că e relevant. Eu am iubit!

În mod paradoxal, călătoria mea și-a atins ținta, e drept nu cea vizată de mine inițial. Am înțeles, odată întoarsă acasă, pe celălalt continent, că obiectivul nu a fost el, obiectivul am fost chiar eu. Aveam nevoie de călătoria asta pentru mine și mi-am confirmat cu ocazia asta unele așteptări. Așa cum, an de an, gospodinele înțeleg să-și primenească locuința de Paște, așa și eu, am făcut un pic de curățenie în mintea și în sufletul meu. M-am privit în oglindă și, de data asta, nu mi-a mai fost rușine cu mine. Am înțeles încă o dată cât de puternică sunt și cât de multe am de dăruit. Chiar dacă, la fiecare decolare care mă ducea în alt aeroport, mai departe de continentul lui, am plâns cu ciudă și cu sughițuri. Important e că acum nu mă mai închid în baie să plâng pe furiș și că mă pot bucura de clipele petrecute cu copilul meu, fără să mă obsedeze întrebarea Oare n-am fost destul de bună pentru el?

Nu l-am uitat, evident că nu. Îmi doresc chiar să nu-l pot uita, așa cum poate i-am uitat pe alții înaintea lui. Doar că perspectiva e cu totul alta acum. Privesc în urmă, nu cu regretul că povestea noastră a fost lipsită de substanță, ci cu regretul că n-am reușit să-l înțeleg, că n-am putut face nimic pentru el, pentru noi. Pentru că știu că nu-și va găsi niciodată liniștea, că sufletul lui va rămâne singur, confuz, neînțeles, nici chiar de propria familie. Așa cum probabil voi rămâne și eu, dar pentru motive cu totul și cu totul diferite.

Iar dacă, prin absurd, el m-ar suna mâine și m-ar invita la o cafea, vă spun sincer că …mi-aș lua bilet de avion! Round-trip, of course



Citiţi şi

… și mai apoi un bărbat

M.

Nu pe mine mă aştepţi?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,957 views

Your tuppence

  1. Monica / 26 January 2016 3:12

    Exceptional articol, Gia !…Multumesc…

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Carmen / 15 January 2016 16:08

    Gia, eu traiesc de aproape 9 ani o poveste foarte frumoasa de dragoste. Credeam ca asa ceva nu exista. Decat in imaginatia scriitorilor. A scenaristilor.

    Apoi, cand am admis ca, totusi, e adevarat, si mi se intampla chiar mie, ma asteptam sa se termine cumva, la un moment dat (la fel ca in carti, la fel ca in filme). Dupa o luna, un an…

    In fiecare zi ma trezesc bucuroasa ca – da, si azi imi e dat sa traiesc asa!

    Si totusi, in acesti ani, nu am dansat niciodata cu sotul meu:). Este ceva ce imi doresc foarte mult… Iar cand el e plecat si aud melodiile mele preferate, imi imaginez ca sunt in bratele lui si ca dansam…

    Dar nu vreau sa o fac. Simt ca in realatia noastra, in care s-au concretizat atit de multe lucruri pe care eu le credeam posibile doar in povesti:), am nevoie sa existe un lucru pe care sa il pastrez doar in imaginatia mea.

    Dansul meu nedansat, este cafeaua ta nebauta!

    Si stii de ce acum, dupa 9 ani, nu vreau sa o fac? Pentru ca dansul asta, in imaginatia mea, este mult mai pretios decat orice dans real. Si pentru ca simt nevoia sa existe, inca, lucruri la care sa pot doar visa…

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply
  3. Kaa / 14 January 2016 13:23

    De ce, când ies dintr-o relație, unii oameni TREBUIE să închidă ușa după ei?!
    Chiar nu pricep?!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. ANGELA / 13 January 2016 18:34

    Despe ce carte este vorba? As vedea in asa fel si jumatate din povestea vietii mele, sunt pe cale de a traversa oceanul pentru o …cafea!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro