Când foamea primează. Când instinctul domină. Când stomacul dictează. Când somnul sărăciei în care te lași căzut naște monștri ce-ți dirijează alegerile.
Suntem în zona examenelor. Zarvă mare printre cei de-a VIII-a. Vorbesc doar despre ei pentru că sunt în fapt și pentru că nu s-au afișat încă rezultatele și dezamăgirea nu e încă prea mare pentru a mai scrie măcar ceva despre ce simt.
Am hotărât cu părinții ultimelor eleve să ne întâlnim luni dimineața, la 10. Mă sună mama unei fetițe, de pe telefonul tatălui, care nu e niciodată acasă când sun, la 7 fără. Văd cine sună, mă gândesc că totuși nu e o oră rezonabilă și lumea ar trebui educată în spiritul ăsta și nu răspund, ațipesc la loc. Pentru urgențe există 112, nu sunt eu mama tuturor răniților. Cu una din mame țin legătura, cu una nu reușesc deloc, sun prin vecini, fug vecinii la ei, numărul dat de părinți și scris în catalog nu e valabil, fug eu cu mașina până în sat, adun semnăturile pe fișă, sun la liceul vocațional, depun eu fișa, să-i ajut cumva, cum pot. Mama îmi spune „Sunați-mă când mai trebuie ceva.” Îi spun că ea trebuie să mă sune, nu pot suna eu pe fiecare în parte, mai ales că nu am un număr de telefon la care să răspundă. O iert, cu-o zi înainte își îngropase tatăl. Bun. Rămăsesem că ne vedem luni, la 10, în oraș, să finalizăm. Mă sună la 10 fără, din nou. „Doamnă, eu trebuie să vin azi neapărat? Că-s în târg, mi-am vândut calu’.”
Am muțit. Să-i urez ceva? S-o felicit? Să vă trăiască? Păi, nu mai e al lor. Să le trăiască ălorlalți.
Carmen a vrut liceu vocațional. N-am oprit-o, era dorința ei, deși notele n-o ajutau. Dacă ar fi fost într-a V-a, când notele erau frumoase, da. Dar la sfârșit de-a VIII-a, situația la învățătură era jalnică. În cei patru ani, mersese razant în jos. Când notele unui copil merg astfel, știi că ceva nu e în regulă acasă. Într-un final, au ajuns în oraș. Așteptări îndelungi și-n fața școlii unde era stabilit locul de întâlnire, dar au reușit, au ajuns. Am privit-o pe mamă. Femeie frumoasă. Muncită. În alt mediu, alt context, părul bogat, dinții îngrijiți, picioarele lungi, ochii jucăuși, o transformau într-o madonă. Din spate o însoțea un bărbat nu foarte îngrijit și cu mici defecte fizice. Inițial, Doamne iartă-mă, crezusem că e vreun homeless.
S-a așezat umilă și i-a spus și lui să se așeze undeva. Atitudinea lui dominantă mi-a dat de înțeles că e soțul. Am întrebat-o dacă domnul e cu ea. „Da, e concubinul meu.” „E tatăl lui C.?” „Nu, dar avem un copil împreună.” „Cum e relația lui cu C.?” „Nu grozavă, o ceartă mereu și să știți, ea e așa de harnică, de toate face.” „Și dumneavoastră ce faceți în legătură cu asta?” „Păi, știți, e mai bun decât celălalt și avem un copil împreună.” Umilință. Acceptare. Îndurare. Sfinți din ceruri. Dacă tu nu ești acolo pentru copilul tău, cine o va face? I-am explicat asta cât am putut de docil și simplu, chiar dacă pentru C. e al doisprezecelea ceas. Între timp, a apărut cu-o pungă plină cu beri la 1l. „De ce nu ți-ai luat un bax?” l-a întrebat ea. „Pentru că baxul nu-l pot băga la congelator. Astea le bag la congelator, una câte una.” Autosuficiență.
În paralel, sistemul. Dăm vina pe sistem. Profesorii, programa, baremul, corectorii. Viețile elevilor merg în paralel cu sistemul și, uneori, în paralel cu viețile părinților. Unde să mai cauți vină și de ce? Cui și la ce ajută? Ne naștem unde ne naștem, suntem copiii părinților noștri și ei, părinții copiilor din noi.
Ce caută calul în toată povestea? M-am întrebat și eu pentru că m-a izbit și pe mine „Mai trebuie să vin? Sunt în târg, am vândut calul.” Poate e o metaforă pentru nevoia unui copil de libertate. De-a nu fi legat în staul, potcovit, înșeuat.
Pe Anca o găsiţi întreagă la grafoterapie.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Pentru că de atâtea ori m-am dus la muncă cu sufletul frânt
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
