Am zis „da”, că părea o idee bună

Liliana Widocks

19 May 2017

lila 1Domnişoarelor, doamnelor, domnilor şi Doamne, iartă-mă!, dar cred că toată povestea asta cu trei milioane de suflete curate şi zbârcirea conştiinţei parlamentarilor a pornit de la mine. Povestea-i scurtă, beleaua-i mare!

Dar să mă teleportez la începutul tevaturii.

N-am fost niciodată frumoasă, nici banii nu m-au dat afară din casă, nu am părinţi demnitari şi, colac peste pupăză, sunt alergică la o gamă largă de creme, vopseluri, lipiciuri pentru bătătoare de pleoape, mi-e prea frică de bisturiu ca să alerg după silicoane, cine dracu’ să mă fi luat de nevastă? N-apucam să mă bucur de un pic de noroc, că retrogradam din rândul întâi – şoşoni lângă scenă, la balcon – categoria „cealaltă femeie”. Când le-am adus la cunoştinţă alor mei că renunţ la gândul de a mă mai mărita, aşa, ca să pară că ghinionul venea de la mine, oricum pierdeam vremea, ci mai bine îmi caut de lucru cu o carieră, sau ceva drept scuză, mama a făcut ulcer. I s-a strâns stomacul singur de gât. Tata, deşi a făcut pe-a supăratul, n-a venit cu nicio plângere, undeva, pe-acolo prin lume, un bărbat mai avea şanse să fie fericit.

Când m-a cerut de nevastă viitorul, dar de acum trecutul, soţ, eram atât de ocupată să pun bazele unei afaceri veritabile, încât am crezut că expune idei pentru o agenţie matrimonială. Am zis „da”, că părea o idee bună, şi după aia n-am putut să-l mai iau înapoi. Da-ul. Din acel punct fără sprijin, bolovanul Sisifului m-a izbit cu bombeul de aportul intelectual şi a trecut peste viaţa mea, aşa încropită cum era ea, ca tăvălugul. De trezit m-am trezit la un moment dat, dar eram deja în biserică, îmi era foame şi popa se chinuia să recicleze pişcoturile pentru perechea următoare. Nici cu vinul n-a fost mai darnic. Noroc că aveam în maşină o sticlă de făcut curaj şi un carton de fursecuri. Am nervii la stomac diabetici, când îi apucă pandaliile urlă: „zahăr! zahăr!”.

Acum, fiind eu femeie măritată, trebuia să schimb din obiceiuri. Gata cu cumpăratul mâncării semipregătite, gen „consolează gospodina”, gata cu şantajul neamurilor să dea cu aspiratorul, gata cu ghicitul în cafea şi partidele de poker pe-a dezbrăcatelea, cu fetele. Nici Iubi nu era mai fericit. N-am îndrăznit să-l întreb ce lăsase în urmă, dar arăta mizerabil. Şi nu făcea nimic. Unul din ăla pe care nu-l lăsase maică-sa să facă nimic! Măcar pentru ulcerul maică-mii mai exista tratament …

Jennifer Lopez

Credit foto: Broadimage/REX

Într-o zi m-am trezit cu soacră-mea la uşă. Prevedeam, dacă nu un nou război mondial, măcar o apocalipsă de cartier. Copilul era nefericit. Soacră-mea a început să mă descoase, cică ca să ştie unde şi cât de rea e buba, ca să ne sară în ajutor. Am început să-i povestesc. Până când m-a lovit un pic realitatea, în sensul că lăsasem un geam deschis şi acum îl izbea vântul de perete, beam deja cu soacră-mea. Mă înţelegea. Aşa fusese şi tată-său. Tătânele lui Iubi. „Dumnezeu să-l ierte!”, zicea. „Ba, să nu-l ierte!” ziceam, „că a plecat, dar a lăsat în urmă un coş cu gene”. Până s-a întors Iubi de la serviciu, eram bete mangă, dar ajunsesem la o concluzie.

A doua zi am intentat divorţ.

S-a pronunţat repede, nu avuseserăm cine ştie ce intenţie să facem copii. După câteva luni, m-am prezentat din nou la ghişeul primăriei. Să depun actele. Mă măritam cu soacră-mea. Compatibilitate sută la sută.

A fost pentru prima oară când cucoana de la ghişeu şi-a luat ochii de pe monitor, dar şi-a încleştat mâna pe mouse şi a leşinat. A urmat o serie întreagă de leşinuri, din lipsă de spaţiu, birourile erau îngrămădite unul într-altul. Primarul era la a treia soacră, nu putea să mă lase să fac aşa ceva, nu când alegerile băteau la uşă şi eu eram parte din circumscripţie. Consilierii au început să strângă semnături. Unii s-au plâns şi au cerut ajutor de la partid. Poate era ceva molipsitor.

Aşa a luat naştere petiţia naţională. Măi, oameni buni, eu chiar o iubesc pe soacră-mea, e fată ok. Vă rog eu, din sufletul nostru de patrioate, daţi jos petiţia! Nu vrem să emigrăm în Schengen-ul mamii ei de Olandă, ce dracu’, ne încalţă ăia cu saboţi de lemn la bătrâneţe …

Apelez la firea blajină a dacului, iubitor de păstorit şi miere de albine, lăsaţi-mă să fiu şi eu un pic fericită, că doar nu e pe banii de la buget!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

„Chiar ṣi aici trăiesc oameni?”

Ah, dacă am putea…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
33,886 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro