Am zis NU

Cristina Stavri

13 May 2014

Cristina StavriCând eram mică, voiam să fiu mare, acum că sunt mare, credeam că vreau să rămân așa. Forever young. Astăzi, în sclipirea unui moment, mi-am văzut bătrânețea alături de un om, al meu, și mi-am dat seama că, oricat aș vrea eu să par de cinică și rece, precum Luceafărul, sunt, și eu, tot om. Și mi-am dat seama, tot ca oamenii, că vreau să mă mărit și să fac o droaie de copii și să stau la cratiță ore întregi… nu, asta nu. Mai bine comandăm la chinezesc. Restul rămân.

Mă întreb în fiecare zi, dacă visez, dacă asta sunt eu, dacă astea-s cuvintele mele, care se înghesuie să iasă din gura și din degetele mele. Dacă într-adevăr omul ăsta al meu există sau sunt nebună și de disperare l-am inventat. Că prea se potrivește pe toate gusturile mele.

Nu mă recunosc și mă întreb dacă e doar o stare de moment sau nu. Știu sigur că nu am mai simțit așa ceva. Pentru că niciodată nu am văzut atât de clar cum voi decora etajul casei noastre, niciodată nu am văzut atât de bine perdeluțele cu flori mici și roșii, până la jumătatea geamului, încrețite în partea de sus. Nu am văzut măsuța mea de scris, albă, cu finisaj antichizat, nu am văzut oglinda cu dulăpior în fața căreia mă voi machia. Și sigur nu l-am văzut niciodată pe el, jumătatea sau sortitul sau cum i s-o mai spune, în carne și oase, viu, venind la mine de fiecare dată, primindu-mă la el de câte ori mă duc.

Margareta Sterian - Nunta

Margareta Sterian – Nunta

Deci da, vine o vreme când afli că totul până atunci a fost minciună, “rahat cu apă rece”, deși puteai să juri că ai trăit cele mai frumoase povești din dragoste din lumea aceasta, deși credeai că știi cum e să iubești și cel mai important, credeai că știi cum e să fii iubit.

Vine o clipă când trebuie să recunoști că iubirea chiar e cel mai frumos lucru de pe pământ, în afară de cocaină. Dar eu nu am bani de cocaină, așa că mă mulțumesc și eu cu ce mi s-a dat și îl inspir adânc, de câte ori îl prind în preajma mea.

Și, ca orice drogat, mi-aș vrea dealerul în casă. Doar că…nu. Știți ce? Nu că-s refractară sau că nu am fost cerută, eu chiar nu vreau să mă mărit de-adevăratelea. Doar așa, în vis, uneori, e simpatică ideea. Dar atunci chiar fac exces și îmi doresc nuntă la cort, cu toate neamurili, și babetili, și rochie bufantă, și sarmale prea pipărate, și țuică preaaaa taree, cum îmi amintesc eu că se faceau pe când dădeam cu capul în colțu mesei (de unde și sechelele, probabil).

De ce să-i pun eu zăbală mânzului ăstuia sălbatic care îmi calcă nervii în picioare de câte ori îmi strânge sufletul în menghina fluturilor și pe care îl alintăm cu numele de Iubire? De ce să pun eu ștampilă și parafă pe ceva ce nu pot atinge cu mâna? Că doar nu îl cumpăr pe omul ăsta, ca să am nevoie de factură, când l-oi trece peste graniță ca pe cea mai frumoasă operă de artă pe care am văzut-o. Că doar n-o să mă acuze nimeni de furt, dacă n-am document însoțitor.

Cum să-mi iau eu iubirea asta care a năvălit peste mine, așa, tâmp, nechemată, neinvocată, ba chiar nedorită cândva, și în loc să o apreciez așa cum e, liberă ca pasărea cerului, s-o pun la fiert în ciorbă, pe aragaz ? (aici l-am parafrazat pe Cheloo, un clasic în viață).

Nu reușesc să găsesc nici un motiv pro și am o listă lungă de contra. Dar cel mai greu îmi e să înțeleg argumentul “dacă vă despărțiți, rămâi cu nimic”. Păi da, că rămân fără el. Am răspuns eu naivă. Dar era vorba de case și mașini. Numai că io n-am de nici unele, deci cel mult i le-aș putea lua pe ale lui. Așa că nu, merci, nu vreau să mă mărit ca să jefuiesc pe cineva și oricum nu m-aș mărita în speranța că voi divorța. Așa că iubirea am rezolvat-o, trebuie să stea fără zălog de legământ, întâiul meu cuvânt, posesiunile mele vaste (în speță nenumăratele haine și converși) nu mi le voi pune în pericol, că cine știe cum mă pune să îi dau jumate la partaj. Ce mai rămâne? Că pe copii, oricum, tot ca pe el îi va chema.

Aștept Răspuns Urgent.



Citiţi şi

De ce mai au nevoie copiii pe lângă iubirea părinților lor

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,254 views

Your tuppence

  1. Nico / 9 July 2014 23:50

    Este a doua oara cand citesc acest articol si m-am hotarat sa iti scriu cateva randuri impartasindu-ti propria experienta. Ma recunosc pana la un punct in randurile tale: nu mi-a placut niciodata ideea de maritis si-am inteles niciodata fetele care isi doreau cu ardoare sa devina neveste. Vazusem prea multe exemple negative in jur ( oameni care se “iubeau” mult, mult inainte de “a se lua cu acte”, iar dupa acest pas parca nu mai erau aceiasi: ea se facea cat o balena, statea mai tot timpul la cratita sau in fata televizorului sau se refugia in carti siropoase cautand iubirea promisa, iar el, de cele mai multe ori chel si cu burta, iesea la meci cu baietii, muncea pana seara tarziu si cadea rupt cand ajungea acasa sau, si mai rau, cadea in patima alcoolului, iar viata lor amoroasa se rezuma la sex pe conditionate : duci gunoiul, capeti ceva deseara sau fiecare isi descarca hormonii pe unde si cu cine apuca).
    Si totusi lucrurile pot sta si altfel. Am aflat asta in timp, de-a lungul unei casatorii de 11 ani. L-am cunoscut cand aveam 18 ani, el era cu 5 ani mai mare. A fost si inca e o iubire navalnica. Trei ani mai tarziu m-a cerut in casatorie, iar primul impuls a fost sa spun Nu, ca doar nu era sa ne inchidem dragostea neimblanzita intr-o inchisoare. Dar am ezitat sa spun Nu-ul de teama sa nu interpreteze refuzul meu ca pe lipsa iubirii ( il iubeam cu tot trupul, cu toata mintea si cu toata suflarea mea si, dincolo de aceste aspecte pamantesti, cu toata credinta mea in sufletele pereche). Si lucrurile au mers de la sine. Am facut nunta un an mai tarziu (intre timp ne-am mutat impreuna sa fim siguri – de fapt sa fiu eu cat de cat sigura – ca putem locui in aceeasi casa. Si am reusit. Am reusit sa locuim in aceeasi casa, in acelasi trup, in acelasi suflet, doar mintile nu ni le-am putut sincroniza perfect, dar e bine si asa 🙂 Si nu ne-am schimbat ( aproape deloc: el e cam burtos si are chelie, dar in rest lucrurile stau mult departe de cum ma gandeam eu ca va fi si casatoria noastra). Nu e totul mirobolant 😀 si nici nu cred ca mi-ar placea sa fie: ne certam la fel de des ca si inainte de casatorie, eu sunt la fel de “coltoasa”, el e la fel de amabil si vorbaret cu ceilalti ca si acum 13-14 ani, avem aceleasi idei diferite despre dragoste, religie, viata de apoi si cea de dinainte de noi, ne manifestam la fel de diferit in relatiile cu ceilalti ( cu deosebirea ca eu acum sunt ceva mai relaxata si el putin mai putin naiv) si (un aspect esential, zic eu) ne dorim si ne daruim unul altuia cu aceeasi pasiune de aproape 16 ani.

    Concluzia este ca un act nu ne tine impreuna, dar nici nu ne ingradeste libertatea sau pasiunea. Si casatoria, ca orice alta alegere pe care o facem in viata, este pe de o parte, loterie si, pe de alta parte, asumare. Daca esti convins ca omul de langa tine este ceea ce ai nevoie pentru a te simti intreg, poti face acest pas, insa nimeni nu-ti poate garanta ca lucrurile vor fi la fel “pana cand moartea ne va despari”. Oricum este o alegere consimtita a ambilor parteneri. Daca cei doi se simt confortabil cu/ sau fara un act este perfect, dilema survine atunci cand unul dintre ei se simte confortabil altfel decat celalalt. Insa, si in acest caz exista o rezolvare: alegerea, alegerea situatiei care iti face cel mai putin rau la momentul respectiv; timpul iti va arata daca ai ales sau nu bine ( hmmm si cat de relativ este acest bine).

    Iar acum concluzia concluziei 😀
    Iubiti-va mult, lasati-va libertatea de a fi voi insiva in orice situatie ( cu riscul de a deranja pe altii sau chiar unul pe celalalt), nu ascultati niciun sfat binevoitor si creati-va propriile reguli pe care, din cand in cand, incalcati-le!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply
    • Cristina Stavri / 14 July 2014 12:15

      Draga Nico, abia astazi am citit comentariul tau. Foarte frumos! Multumesc pentru timpul pe care mi l-ai acordat pentru a imi spune povestea ta. Povestile oamenilor ca voi trebuie sa se faca auzite pentru ca si noi ceilalti sa stim ca se poate, ca exista, ca maritis nu e = balenizare, plafonare.

      Te pup ! O zi frumoasa!

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
  2. Mihaela / 15 May 2014 12:40

    Parca mi-ai citit gandurile astazi 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Am zis DA – Talk Tabu | Catchy / 15 May 2014 8:03

    […] Ar fi fost mai uşor atunci să alegi dacă DA sau dacă NU. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Cristina / 14 May 2014 21:11

    Draga Ioana,

    Nu, nu am 5 ani, am 27. Daca nu ai simtul umorului printre calitati, sa stii, nu e vina mea. Daaaar, te rog insistent, spune-mi, de ce merita sa spui DA?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  5. ioana / 14 May 2014 14:46

    cati ani ai, 5? Dupa scriitura si rezultatul introspectiei, nici mai mult, nici mai putin

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  6. Monica nistorescu / 13 May 2014 11:00

    Dragă Cristina, te înțeleg perfect și mă grăbesc să-ți răspund urgent!
    Eu n-am vrut să mă mărit niciodată și am ajuns să mă mărit de 3 ori!
    Îți doresc să reziști și să te ții de hotărârea ta, dar mă tem că nu vei reuși…familia, societatea, anturajul, conveniențele, dar nu în ultimul rând chiar împricinatul îți vor slăbi și înmuia cerbicia…și, cum merg lucrurile, urmează și divort, și sfâșiere, și canapea și copil împărtit pe din două cu drujba…:(
    Succes!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro