Amân, deci exist!

Ana Barton

2 December 2013

Treaba e c-avem de-a face cu un paradox monumental: cel mai adesea regretăm urmările a ceea ce n-am făcut. Mai rar plângem în urma lucrurilor care-au avut parte de acţiune din partea noastră. Totuşi, amânarea trebuie că are ceva păgubos-seducător în sine, de vreme ce mai toată lumea nu se poate abţine s-o aleagă pe post antreu, dacă nu chiar dejun întreg.

La o primă vedere, amânarea şi-ar găsi originea în nepăsare, lene, plictiseală sau egoism. Şi nu le-am epuizat. Nici nu-mi propun, aş scrie Mahabharata de 2013. Însă adevărul mic şi greu de făţuit e că amânăm, de cele mai multe ori, de frică. Că-i teama că nu facem faţă momentului, că funcţionăm intruziv, că ne autoboicotăm imaginea, de sine sau a ălorlaţi de noi înşine – şi iarăşi m-aş lungi nepermis de mult, dac-aş continua enumerarea –, amânarea e „atuul“ perfecţionistului. Sau, cine recunoaşte?!, al omului aflat pe mijlocul drumului tristeţii ori la începutul celui al deprimării. Ştiu, sunt vorbe greu de citit şi mult mai greu de dus. Însă nu-s degebe.

Amanare

„Am tot amînat să-i zic unei fete că o plac. Odată, am urmărit-o de la facultate pînă în staţia de autobuz. Am urcat în autobuz, am coborît, am făcut un ocol în jurul lui, am trecut pe trotuarul de pe cealaltă parte a drumului, am revenit lîngă autobuz. Atunci uşile s-au închis şi a plecat. Ne-am mai întîlnit pe la seminarii, dar, în timp, orarele noastre nu s-au mai intersectat. N-am mai simţit însă niciodată cu aceeaşi intensitate apropierea ei, ca în acea zi ploioasă în care am urmărit-o, cu gîndul să-i spun că mă atrage. Ne-am mai salutat o vreme, apoi nu ne-am mai văzut. Alte amînări n-au fost deloc spectaculoase. Am trăit cei patru ani de liceu fără să-mi bat capul prea mult cu viitorul meu. Apoi alţi patru ani m-am lăsat dus de val spre o licenţă şi o specializare pe care nu mi le doream neapărat, dar nici nu ştiam ce alte opţiuni aş putea avea. Am rămas de acolo cu frigul şi plictiseala din sălile de curs, cu cîteva petreceri cu colegii, colegele şi prietenii lor dubioşi din poliţie sau prefectură, şi cîteva noţiuni de economie şi marketing. Cu alte cuvinte, am amînat, mai mult sau mai puţin conştient, s-o apuc cu adevărat pe calea literaturii. Am fost comod şi nesigur. Mi-am dat seama, după nici un an de facultate, că nu vreau să fac asta, dar n-am plecat. Îmi plăcea literatura, începusem să scriu, dar mi-am zis că nu e suficient. Dacă voi ajunge vreodată să scriu bine, voi pleca. Dar nu m-am zbătut prea tare să evoluez. Citeam fără metodă tot ce-aveam în casă, vara luam cartea cu mine şi mă duceam pe deal, mă trînteam în iarbă şi citeam. Nu mă gîndeam la tehnica narativă, nu mă gîndeam la stil. Citeam şi ascultam ţîrîitul greierilor. Cîteodată mai scriam. Dar nu îmi exersam vederea, nu îmi căutam modele ori maeştri. Visam cu ochii deschişi în faţa unei uşi întredeschise, cîteodată mai trăgeam cu ochiul şi-mi spuneam că e suficient. Din fericire, lucrurile s-au accelerat, au decurs cumva de la sine. Mă consider un om norocos. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi fost mai radical, un om care-şi ia, la 19-20 de ani, viaţa în mîini.“

Marius Chivu a întrebat zece scriitori „Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?“. Citiţi aici răscolitoarele răspunsuri. Le recitesc şi eu. Tot acum.

Citiţi şi

Clona

30 de zile

Întrebarea care nu trebuie pusă unei femei


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,064 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro