Amen

Tudor Călin Zarojanu

27 July 2014

Tudor ZarojanuNaziştii au exterminat şase milioane de oameni, majoritatea evrei. I-au smuls din case, i-au suit în vagoane de marfă, o parte au murit chiar pe drum, restul au fost duşi în lagăre, gazaţi şi arşi, nu înainte de-a le fi luat absolut orice putea fi folosit, inclusiv pielea, pentru abajururi de lampă, şi dinţii de aur din gură.

Această atrocitate de dimensiuni fără precedent – care avea să fie depăşită totuşi de comunişti, dar despre asta altădată – nu s-a putut comite peste noapte. Ea a durat 11 (unsprezece) ani, din 1934 până în 1945. Dacă opiniile noastre despre hitlerism sunt de mult solidificate, dacă ne-am cam lămurit şi cu poziţia tuturor celor aflaţi pe traseul morţii, de la vecinii din oraşe ai evreilor până la cei locuind în proximitatea furnalelor de oameni („N-am ştiut!”), în schimb mai e mult de spus şi de comentat asupra atitudinii – mai exact a lipsei de atitudine – a Occidentului. În primii ani informaţiile, sever cenzurate, erau puţine şi confuze, „soluţia finală” nu funcţiona încă precum o salbă de fabrici ale morţii, deci Occidentul putea crede că este vorba „doar” de nişte lagăre de muncă (inventate, de altfel, nu de către nemţi, ci de către ruşi; la o scară incomparabil mai mică existaseră şi în Africa de Sud), iar relaţiile iniţial cu Germania lui Hitler erau complicate şi prudente. Dar după declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial nu se mai poate vorbi nici de lipsa datelor, nici de reţinere! Aliaţii bombardau tot ce puteau în Germania, au ras şi-un oraş de pe faţa pământului, Dresda, dar n-au făcut nici cea mai vagă tentativă de-a opri Holocaustul. Fireşte, nu puteau bombarda lagărele, nici trenurile morţii – dar o puteau face cu liniile ferate respective! Repetat şi în variate puncte, zi după zi, astfel încât transportul victimelor să devină imposibil.

De ce n-au făcut-o? – putem doar presupune, dar toate presupunerile posibile sunt oribile…

Nu numai marile puteri occidentale au fost încremenite în proiect, ci şi Biserica. În primul rând cea catolică, pentru că ea avea cea mai mare putere şi influenţă, în ciuda opiniei unui imbecil care întreba câte divizii are Papa. Dacă Sfântul Părinte ar fi transmis un mesaj public extrem de limpede şi de acuzator la adresa Holocaustului – în primul rând ar fi fost o confirmare oficială a acestuia, venită dintr-o sursă de supremă autoritate, iar în al doilea rând ar fi fost un imbold de trezire la realitate a uriaşei mase de catolici – câteva sute de milioane de oameni din întreaga lume – şi chiar, prin extensie, a tuturor creştinilor, la care se adăugau, fireşte, cei de credinţă iudaică.

Dar nici acest lucru nu s-a întâmplat… De ce – încearcă să ne-o spună excelentul film „Amen”, realizat (la 79 de ani!) de legendarul Costa Gavras, care de la „Z” încoace n-a încetat să zguduie conştiinţele.

Marcel Iureș

Marcel Iureș

De data asta, Gavras a filmat în România (un prilej în plus de-a constata cât de ofertant este pesiajul românesc – atât cel natural, cât şi cel urban), iar protagoniştii Ulrich Tukur şi Mathieu Kassovitz (excelenţi amândoi) sunt secondaţi cu brio de Ion Caramitru, Marcel Iureş şi o întreagă pleiadă de alţi conaţionali (inclusiv… Andrei Gheorghe!), unii doar cu o singură replică – dar prezenţa lor în acest film de referinţă nu face decât să-i onoreze!

Sigur, e un film de ficţiune. Sigur, replicile şi întâmplările de detaliu nu pot fi probate documentar. Dar cele două axe ale filmului, da! Inginerul de salubritate publică (ce benign sună!), SS-istul Kurt Gerstein, desemnat șef al Institutului de Igienă pentru purificarea apei (!) în folosul armatei germane aflate pe front, a existat cu adevărat şi cu adevărat a dezvăluit ce se-ntâmplă atât unui diplomat suedez, cât şi Bisericii Romano-Catolice, iar spre sfârşitul războiului s-a predat trupelor franceze şi a scris un raport care a fost crucial în condamnarea Holocaustului. Iar maximumul de atitudine al Papei Pius al XII-lea a fost predica de Crăciun din 1942, când a pomenit despre „sutele de mii de oameni care, uneori doar din cauza naţionalităţii sau rasei lor, au fost condamnaţi la moarte sau la extincţie lentă”.

Era mult, era puţin? Fiecare are libertatea să judece, ştiind ce-a urmat după 1942 şi ţinând cont că în 1933 Vaticanul semnase un aşa-numit Reichskonkordat cu Germania lui Hitler…

amen

Explicaţiile personajului din film (magistral jucat de Iureş) sunt, foarte posibil, şi cele invocate în realitate: Vaticanul trebuia să rămână neutru (orice s-ar întâmpla!?) şi, dacă naziştii, supăraţi de o declaraţie prea dură a Papei, ar fi pus mâna pe Vatican, ce speranţă le-ar mai fi rămas credincioşilor din întreaga lume?

Dar ce speranţă le-a rămas şi-aşa?

Departe de-a fi tezist sau acuzator, filmul marelui regizor grec este extrem de echilibrat, veridic şi convingător. De pildă, doar sugerează – şi nu insistă – că Vaticanul era stingherit şi mai tare de faptul că victimele aparţineau acelui popor care, în concepţia fermă din acel moment a Sfântului Scaun, îl condamnase la moarte pe Iisus Hristos…

De asemenea, filmul este emoţionant fără niciun şantaj senzorial. Absolut memorabilă scena în care – prin mici ferestruici ale uşilor de metal – Gerstein şi alţi membri SS privesc ce se-ntâmplă în camera de gazare. Noi nu vedem şi nu auzim nimic, dar şocul este astfel mult mai mare decât în cazul unei scene naturaliste, cu trupuri contorsionându-se. În acelaşi timp, soluţia regizorală e dominată de decenţă, într-o lume obişnuită să arate oameni suferind şi murind. O uşoară vibraţie a uşilor devine astfel înspăimântoare, teribilă, mărturisind TOTUL.

De neuitat, de asemenea, trenurile morţii. În loc de obişnuitele scene cu oamenii înghesuiţi ca vitele, Gavras ne arată obsesiv, repetat, pe un fond muzical tensionat, vagoanele GOALE, nu ducându-se, ci întorcându-se dinspre lagăre! Genial!

În fine, mai trebuie spus că filmul pune în discuţie atitudinea unor oameni şi nu credinţa în sine. Căci fără credinţă chiar n-ar mai rămâne nimic.

Amin.

Citiţi şi

Papa Francisc: „Vinul e o necesitate!”

Testul presei

Nu mai am timp pentru oamenii răi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
588 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro