Amintiri din copilărie (contrafăcute) – episodul I

Andrei Crăciun

12 November 2016

Andrei 2Eram la școală deja, dar nu se poate spune că școala a adus o schimbare prea mare în viața mea, eram înhăitat tot cu Dop și cu Dig și cu Fluture și cu Mache, eram cinci pușlamale, toată ziua ne împușcam pe scara blocului C2, de pe Aleea Zorilor, ne împușcam cu gloanțe de hârtie, gloanțe lungi și subțiri ca sulițele, sulițele le băgam în tuburi de plastic pe care nu mai știu de unde le luam și ne loveam cu aceste ciudate bucăți de hârtie în inimă și în picioare și în obraji, și cădeam ca secerați, strigându-ne moartea, nu ne era frică de nimic și nici măcar Revoluția nu ne-a oprit din a ne omorî, moartea făcea parte din viața noastră, nu era nimic deosebit în a muri, jucam fotbal și nuci și ruble și lapte-gros și îi snopeam în bătaie pe cei de pe alte alei, iar Dig ne conducea, noi patru îi eram locotenenți, ne plăcea cuvântul „locotenent”, el dădea un sens luptelor noastre, noi eram țestoase-ninja, eu eram Michelangelo, Dop era Donatello, Mache era Leonardo și Fluture era Raffaello, Dig era Maestrul nostru, el era Mărețul Șobolan Splinter, iar noi îi datoram ascultare, noi îi ofeream ascultare, iar el nu ne trăda așteptările, era cel mai curajos dintre noi, avea treizeci și două de cicatrici, toate pe craniu, Dig cădea des în cap, ca în desene animate, cădea din copaci, de pe bătătorul de covoare, o dată a căzut și de la etajul al doilea, unde locuia, capul lui Dig se crăpa ușor, ca o coajă de ou, dar el nu renunța niciodată, el nu cădea în cap fiindcă era neîndemânatic, el cădea mereu în luptă dreaptă, el avea multe lupte de dus, avea mulți demoni și mulți dușmani imaginari, el nu se dădea înapoi de la luptă, el era mai mare decât noi cu doi ani, doi ani într-o copilărie înseamnă un infinit, noi credeam în el, îl urmam, iar el avea grijă de noi, eu mă țineam de școală, învățam bine, căci nu era mare lucru de învățat, dar mă înhăitasem cu pușlamalele și nu aveam niciun regret, muream de zeci de ori pe zi lovit de un glonț de hârtie sau de un alt fel de glonț, care nici măcar nu exista, căci așa e în pac-pac!, nouă nu ne era frică de întuneric, urcam până la etajul al patrulea, ultimul, fluierând, noi nu credeam în Bau-Bau, noi nu credeam în monștri, pe noi nu ne puteai păcăli atât de ușor, dar în bloc nu eram doar noi, erau și Gogu și fratele lui, Bebe, care mai târziu a înnebunit și și-a ucis femeia cu treisprezece lovituri de cuțit în inimă, mai erau și gemenii Cezar și Iulius, mai erau și frații lor mai mici Adrian și Traian, tatăl lor era cizmar, Titus cizmarul!, noi nu știam că ei au toți nume de împărați romani, cizmarul obișnuia să necheze ca un cal și să îi bată îngrozitor de câte ori se îmbăta, se îmbăta de cinci ori pe săptămână, și necheza și îi lovea, iar ei nu se uneau împotriva lui, ei îi îndurau loviturile, ei erau triști își purtau privirile către pământ, nu îmi aduc aminte de ei ca prin ceață, îmi aduc aminte de ei ca prin lumină, căci ei sunt oamenii cei mai demni pe care i-am întâlnit, și ce dacă nu erau decât niște copii bătuți de cinci ori pe săptămână de un cizmar alcoolic care necheza ca un cal și iubea, ca un nebun, Imperiul Roman, ce dacă?!, mama lor nu mergea la serviciu, meseria ei era să își apere fiii, îi apăra, ea purta o basma neagră și vorbea spurcat, ca un bărbat, mereu promitea că o să își otrăvească soțul, dar nu l-a otrăvit niciodată, Titus cizmarul s-a săvârșit dintr-un cancer pulmonar mulți ani mai târziu, fiii săi au ajuns toți oameni de ispravă, și-au luat neveste și nu le-au lovit niciodată, au avut fiice și fii, care au crescut și au stăpânit pământul, dar toate acestea încă nu au avut loc, eu am șase ani, sunt pe Alee și fug de acasă, urmându-l pe Dig, traversăm calea ferată, ceea ce nu avem voie să facem, dar cine ne poate opri?, mergem la tatăl său, care mecanic de locomotivă, dar tatăl său doarme în post, așa că noi furăm locomotiva, tatăl lui Dig se trezește și aleargă în urma noastră, e într-o salopetă murdară și în mână are o cheie franceză și ne înjură și ne zice de moaștele noastre pe gheață, apoi distanța dintre noi crește și nu îl mai auzim, omul a obosit, stă aplecat de șale și înjură, așa, cu capul plecat, Nenea Virgil are capul chel și noi râdem fără milă de toți bărbații cu chelie, noi suntem nemuritori, douăzeci de minute mai târziu locomotiva se oprește și noi nu știm ce să facem, chiuitul nostru se oprește și el, nedumerit, în aer, peste oraș începe să plouă, ploua des la noi, căci orașul nostru era o colonie muncitorească ascunsă într-o pădure, orașul nici nu existase până nu demult, el era doar o prelungire la fabrica de armament, fabrica o ridicaseră nemții în ultimul mare război, dar pe noi nu ne interesau toate acestea, lumea începea și se sfârșea cu noi, și iată-l pe Nenea Virgil cum apare de nicăieri și îl apucă de Dig de o ureche, îl aruncă în aer de parcă ar fi o monedă, iată-l pe Dig cum cade înfrânt de legile gravitației, pe care noi de asemenea nu le cunoșteam, iată cum în cădere Nenea Virgil îi dă o palmă care îi sparge buza și îl umple de sânge, eu tremur și tatăl lui Dig îmi spune că pe mine mă predă lui taică-miu, intelectualu’ pulii, să mă omoare el, că el m-a făcut, Nenea Virgil strigă la noi că îl băgăm la pușcărie, moaștele noastre pe gheață, apoi îl ridică pe Dig din țărână, îl scutură și îi zice să nu se mai smiorcăie în pizda mă-sii de golan, acum el e cel speriat, Dig îl privește cu ură pe sub sprâncene, și taică-su ne spune să urcăm, moaștele noastre pe gheață, în locomotivă, căci trebuie să ne întoarcem, și mai vedem noi acasă, și că bine că nu și-a spart tâmpitul de Dig iarăși capul, că îi omora mă-sa lui Dig pe amândoi, iar Tanti Ludmila, dragilor, era o femeie zdravană, nu era deloc exclus să îi omoare pe amândoi, ea venise la noi în oraș tocmai din Basarabia, adică de peste mări și țări, adică de departe, și de fapt noi nu știam unde e Basarabia, de unde să știm?,Tanti Ludmila vorbea cu un accent ciudat și uneori ne dădea prăjituri a cărora rețetă doar ea o cunoștea, erau prăjituri despre care ne spunea că aduc bucuria, şi chiar aşa era, altădată, însă, putea fi necruțătoare, țipa la noi ca la ultimele scursuri, iar la apogeul furiei sale îi vorbea lui Dig într-o limbă pe care o înțelegeau doar ei doi, aceea era limba rusă, și, deși l-am rugat de nenumărate ori pe Dig să ne învețe și pe noi câteva cuvinte acolo, el refuza, căci nu voia să înțelegem ce îi spune maică-sa, dar niciunul nu s-a apucat să învețe limba rusă de unul singur, căci la școală nu se mai preda, căci de-aia se murise la Revoluție, să nu se mai preda limba rusă la școală și noi să avem un viitor, pe noi nu ne interesa viitorul, altădată am căzut toți în căcat, făceam acrobații pe țevile din subsolul blocului, ne credeam gimnaști, și am alunecat și ne-am tras unul pe altul tot mai adânc în căcat, și nu e nicio metaforă aici, chiar așa s-a întâmplat, era deja vacanța de vară, împlineam șapte ani și iată-mă la o cișmea din oraș, fiu de profesori de matematică, plin de căcat din cap până în picioare, Dop era mic și gras și lui nu îi căzuseră dinții, și zâmbea cu dantura lui frumoasă, imaculată, de școlar în ciclul primar, și fața lui rotundă era plină de căcat, și oameni în toată firea treceau pe lângă noi și dădeau din cap a dezaprobare, și noi ne spălam pe mâini și pe picioare și pe față, dar nu era de ajuns, trebuia să ne despuiem, să ne spălăm pantalonii scurți și tricourile, și asta nu se putea face la stradă, la cișmea, așa că ne-am întors pe Alee și soarta cea bună ni l-a scos în cale pe Nea Niculae, cel mai bun om din tot blocul C2, căci el era ca noi, el era un pitic, el ne înțelegea, el avea și sufletul de copil, el ne-a lăsat la puțele goale și a pus pe noi furtunul, ne-a spălat ca în armată, ne-a spălat ca într-un lagăr, niciodată nu am fost mai curați, el ne-a dat săpun și ne-a pus să ne frecăm bine părul din cap, dar tot puțeam a căcat, așa că el a intrat în casă și a luat spirtul frumos mirositor pe care îl folosea după ce se bărbierea, el și-a umplut căușul palmelor cu acest spirt frumos mirositor, apoi ne-a bătut fețele cu palmele sale, și pe noi ne-a usturat, dar nu am mai zis nimic, cinci băieți în curul gol dați cu spirt frumos mirositor de un pitic, în spatele unui bloc, nu ne era rușine să stăm așa, căci oricum nu mai puteam să facem nimic, și repede s-a mai dus vorba pe alee, căci vorbele rele circulă repede, și vorba rea a intrat în casele tuturor, vorba rea a ajuns la urechile părinților noștri și vestea primită i-a tulburat, căci îi făceam din nou de râs, dar părinții noștri nu ne-au omorât, ne-au dat o mamă de bătaie și ne-au lăsat în viață, și noi am continuat să jucăm fotbal și să ne rupem pe rând, toți, mâna stângă, de parcă eram blestemați, și poate că și fusesem blestemați, noi îl bănuiam de aceste blesteme pe unu´ Gigi, de la parter, un om ciudat care nu avea nevastă și arunca asupra noastră vorbe grele ca niște pumni, Gigi ăsta purta mustață și pantaloni scurți și foarte mulați și existau zvonuri, care mult timp nu se întemeiaseră pe nimic, că lui i-ar plăcea de fapt să iubească tot bărbați singuri, iar pe noi așa ceva nu ne oripila, noi râdeam de o așa grozăvie, și adevărul e că îi mai strigam pe la fereastră „Gigi-poponarul!-Gigi-poponarul!”, deși ni se interzisese să folosim asemenea cuvinte care cine știe cum ajunseseră în vocabularul nostru și noi nu depusesem niciun efort să le scoatem de acolo, poate că le adusese cu el Gogu de la Marele Oraș sau poate că le adusese cu sine fratele său, Bebe, cel care avea să devină criminal, Gogu și Bebe erau doi berbeci, nu prea îi ducea mintea, ei se puneau la mintea noastră, noi țineam la ei, ca la niște frați mai mari, dar înainte să îmi rup prima dată mâna stângă, chiar cu mâna aceasta am scris istorie apărând o lovitură de la unsprezece paşi, aşa am şi intrat în legendă pe Alee, dragilor, aşa mi-am câştigat respectul, şi niciodată nu am fost mai fericit ca atunci, în după-amiaza aceea de duminică, jucam finala campionatului blocurilor de pe Alee, norocul meu a fost că Fluture mâncase ceva stricat şi se căcase pe el în drum spre pădurea care ne ţinea loc de stadion, nu poţi să joci fotbal dacă te-ai căcat pe tine în ziua meciului, toată lumea era de acord cu asta, aşa că Dig a luat o decizie nebunească şi m-a băgat pe mine în poartă, chiar dacă eram mic şi numai de portar nu eram eu bun, dar oricum nu eram bun de nimic, căci de obicei jucam extremă şi în afară de inimă nu posedam nicio calitate, alergam în zadar la o margine de teren, dar undeva trebuia să joc, căci era mingea mea la centru, şi fără mingea aceea nu ar mai fi fost nicio finală, toţi ştiau asta, Dig era oricum îmbătat de orgoliu, el credea că îi putem învinge pe cei din C4 şi fără portar, nu mă lua în serios, dar nici în râs, îmi spunea să nu îmi fac griji şi eu nu mi-am făcut griji, meciul a fost cumplit, am condus cu 2-0 la pauză, marcaseră Dop, cu o execuţie simplă cu latul, şi Adrian, al treila fiu al cizmarului, cu o lovitură norocoasă de cap, dar 2-0 este cel mai periculos scor şi în repriza secundă am încasat două goluri, niciunul parabil, şi niciun reproş nu mi s-a adus, mai era doar un minut din meci când ceva groaznic ni s-a întâmplat, căci Calu’, vârful lor de atac, a fost lansat în adâncime cu o pasă de mare maestru dată de Viorel, Viorel ăsta era cel mai tehnic jucător al lor, Dig îl marca pe tot terenul şi nu o dată l-a lovit mişeleşte direct în gleznă, fiindcă lui Dig îi plăcea să trişeze, dar Viorel a rezistat, el era învăţat să reziste, erau şapte fraţi acasă, iar el era cel mai mare, şi nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se de ceva, pasa aceasta nu fusese o întâmplare, pasa aceasta era un destin, şi Calu’ galopa înspre mine, și destinul îi biciuia galopul, şi numai era nimeni între mine şi el, eu eram calm, eu nu am împietrit, eu nu am clacat, îl aşteptam să lovească, eram gata să plonjez în urma loviturii sale, dar atunci din pământ a răsărit Mache al nostru, care l-a secerat fără să stea pe gânduri, iar Calu’ s-a prăbuşit urlând, nu atât de durere, cât de furie, era în poziţie clară de gol, era sigur că mă va învinge, eu nu îi împărtăşeam punctul de vedere, dar nici nu mai conta, căci nu am mai avut ce să facem şi am acceptat lovitura de pedepsă, şi Dig nu m-a alungat din poartă, deşi ar fi putut să facă asta şi să se aşeze acolo chiar el, dar Dig a venit la mine şi m-a luat de umeri, ca în meciurile de la televizor, ca la Italia ’90, şi mi-a spus că Viorel bate în dreapta, să mă arunc în dreapta, eu i-am dat dreptate, aşa voi face, apoi s-au numărat cei unsprezece paşi, Dig a protestat că sunt paşi prea mici, şi numărătoarea s-a repetat de trei ori, şi eu l-am privit pe Viorel în ochi şi am ştiut că de data aceasta Viorel nu va trage în dreapta şi am plonjat în partea opusă şi atunci, în zborul acela, eu am devenit Walter Zenga, toţi voiam să devenim Walter Zenga, deşi cel mai bun portar al acelui timp era Rinat Dasaev, dar el era rus, şi toţi ştiam că trebuie să îi urâm pe ruşi fiindcă din cauza lor nu am avut portocale, îl uram pe Dasaev şi nu de portocale îmi ardea mie atunci, eu eram Zenga, dragilor, eu eram un păianjen, eram purtat de o aripă divină, eu am boxat cu mâna mea stângă şi mingea s-a dus, după o traiectorie hotărâtă de însuşi Dumnezeu, tocmai la Ducu, Ducu era mai mult rezervă, el nu avea curaj să lanseze un contraatac în înţeles clasic, el a pasat lung, în diagonală, şi acolo a apărut fulgerător acelaşi Dig, căpitanul nostru a lovit balonul fără preluare şi balonul s-a dus în poartă, şi de acolo adânc în pădure, în boscheţi, unde s-a şi spart, şi iar nu mai conta, câştigasem finala, eu apărasem o lovitură de la unsprezece paşi în ultimul minut, învinsesem la ultima fază a jocului, şi noi toţi ne-am strâns în jurul lui Dig şi am vrut să îl purtăm pe braţele noastre şi să îl aruncăm spre cer, dar Dig, care avea vanitatea complicată, a spus că nu el a fost eroul partidei, că eu merit să fiu cel purtat pe umeri, şi am fost ridicat, ca un trofeu, şi purtat aşa spre casă şi pumnul meu strâns anunţa că trăiesc o mare bucurie, Dop ne venea în urmă cu mingea spartă la subraţ, pădurea se umpluse de urletele noastre fericite, strigam că noi suntem campionii, campionii suntem noi!, ne apropiam de Alee, şi de la ferestre ieşeau capăţâni de bărbaţi nedumeriţi, cu ochii crăpaţi de somn, nici nu mai ştiu cine ne-a strigat să ne băgăm dracului minţile în cap, că e oră de odihnă în toate blocurile şi că de ce ţipăm aşa, că doar nu au dat turcii, iar învinşii noştri şi-au îndurat cu demnitate soarta, nu au aruncat cu pietre în noi, aveam şapte ani, eram purtat pe umerii prietenilor mei, şi pot să spun răspicat, în dispreţul tuturor teoriilor elaborate de reputaţi psihologi, că am ştiut că aceea va fi clipa cea mai fericită din viaţa mea, urma să cresc şi să cunosc fete şi să am o familie şi să îmi ridic poate o casă şi să conduc o maşină pe drumuri publice şi să am copii şi să îi dau la şcoală şi ei să îmi dăruiască nepoţi, totul era încă posibil, dar eu am ştitut atunci că niciodată nu voi mai fi la fel de fericit, şi am vrut să plâng de fericirea aceea, dragilor, dar nu mi-a curs nicio lacrimă şi am plâns de bucurie numai şi numai la mine în cap, dar nu era doar bucurie ce plângeam eu, era şi tristeţea de a înţelege că aşa ceva nu va mai fi posibil, trăiam bucuria şi tristeţea irepetabilului, mi se arăta că niciodată nu voi mai fi erou, de multe ori după aceea mi-am dorit războaie în care să lupt şi în care să mor, pentru a câştiga, chiar şi postum, o inimă de femeie, aveam nevoie de fronturi şi de lupte în care să mă remarc, întotdeauna am căutat să mă apropii măcar de cerul pădurii şi de drumul acela către Aleea Zorilor, dar nu m-am mai apropiat, aşa că am decupat imaginea aceea, pe care niciun aparat de fotografiat nu a păstrat-o, am decupat-o şi am pus-o în muzeul pe care am început să îl construiesc în camera de zi a inimii mele, am lăsat lumina să o încălzească şi m-am întors de multe ori la ea, m-am privit cum eram atunci, alb-negru, şi cu pantalonii rupţi în genunchi şi cu pumnul strâns, şi ne-am hrănit mai multe anotimpuri din victoria aceasta, ea a tot crescut în minţile şi în inimile noastre, victoria noastră era mai importantă decât o finală de Mondial, fiecare se credea altcineva, un fotbalist de la televizor, toţi aveam idoli şi toţi ne gândeam zilnic la ei, ploua mult şi oamenii din oraş erau melancolici, sirena uzinei sfâşia zorile şi ei îi urmau chemarea, îşi purtau privirile în pământ şi fumau mult, ca şi cum ar fi vrut să moară mai repede, deşi pe-atunci nimeni nu ştia că fumatul poate să ucidă întocmai ca un criminal în serie, aşa cum au aflat cercetărorii britanici mult mai târziu, oamenii aveau un rost pe lume, rostul lor, dragilor, era să meargă în uzină și…

fotbal-copii

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Singura luptă pe care am pierdut-o

Fata Morgana

Scrisoare către Moș Nicolae

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
628 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro