Amintiri din copilărie (contrafăcute) – Episodul II

Andrei Crăciun

14 November 2016

Andrei 2(…) oamenii aveau un rost pe lume, rostul lor, dragilor, era să meargă în uzină, iar în urma lor umbla o vorbă cumplită, ca o umbră, era vorba că acolo, în uzină, se afla un alcool nemaiîntâlnit, un alcool pur, pe care dacă îl beai puteai să simți cum te înalți la cer, așa era vorba și toți o știam, chiar dacă ea se spunea doar în șoaptă, atât era de groaznică, dar nu vreau să vă mint, pe mine nu mă interesau oamenii care mergeau la uzină, și nu mă interesa nici vorba care se spunea doar în șoaptă, nu mă interesa alcoolul pur ca un cer, pe mine mă interesau mai ales cei doi care nu urmau chemarea sirenei, un bărbat şi o femeie, care e foarte posibil să se fi şi iubit cândva, deşi noi nu avem de unde să aflăm aceste amănunte, fiindcă nu i-am întrebat niciodată, bărbatul acela era Miciurin, el era singurul boschetar din oraşul nostru, el inventase cuvântul acesta, înainte nici nu existase un asemenea cuvânt la noi în oraş, urla pe străzi că el e un boschetar şi nimeni nu îi făcea semn să tacă, deşi toate acestea se întâmplau până în Revoluţie, Miciurin era înconjurat de multe legende, toate erau menite să ne înspăimânte şi să ne ţină la distanţă de acest om, el era un element primejdios orânduirii din ţara noastră, fiindcă umbla în zdrenţe şi dispreţuia munca, dar nouă nu ne era frică de el, căci Miciurin ne saluta întotdeauna cu Auguri, tinereţe!, era singurul om mare care ne saluta ca pe oamenii mari, ducându-şi mâna la fes, purta un fes negru şi foarte rupt, purta ruinele unui fes, şi nu îi era deloc ruşine că este ceea ce este, pe alte alei, Miciurin nu era însă îndrăgit, copiii aruncau în urma lui cu sticle din sticlă, care i se spărgeau la călcâie şi atunci Miciurin se ridica de la pământ, ca şi cum parpalacul său, veşnicul său parpalac maro, îi dădea super-puteri, şi cioburile acelea nu îl atingeau niciodată, apoi Miciurin cobora pe pământ, spunea iar Auguri, tinereţe! şi se făcea nevăzut pe o stradă secundară pentru a reapărea mai târziu cu un pumn de bomboane pe care să le arunce către noi, cei care nu îl loveam niciodată nici cu pietre, nici cu sticle din sticlă, bomboanele se înălţau şi ele întâi către cer şi coborau dinspre cer şi Miciurin râdea, spunea iar Auguri, tinereţe!, şi se făcea din nou nevăzut, nimeni nu ştia de unde are un boschetar atâtea bomboane şi, de fapt, nici nu ne interesa, apoi, după căderea dictatorului, Miciurin a mai apărut şi a mai dispărut o vreme, apoi a dispărut pentru totdeauna şi nimeni nu ştia unde s-ar fi putut duce, mulţi credeau că ar fi murit, dar un om nu moare aşa, fără să lase în urmă măcar un cadavru, atâta lucru ştiam şi noi, eu eram de părere că Miciurin nu a fost, de fapt, un boschetar, eu eram de părere că Miciurin a fost un înger care căzuse pe pământ, ca să vadă cum sunt oamenii, eu eram de părere că într-o zi parpalacul său l-a ridicat la ceruri şi lui i-a plăcut în ceruri şi el nu a mai coborât de-acolo, nu am spus nimănui această părere, oricum oamenii l-au uitat repede pe Miciurin, căci un alt boschetar i-a luat locul, şi numele acestui boschetar era Alin, nici Alin nu se ştia de unde apăruse, pur şi simplu ieşise într-o dimineaţă sau într-o amiază din pădure, iar acum trăia în scările blocurilor de pe alee, schimbându-şi în fiecare noapte adresa, ca şi cum cineva l-ar fi hăituit, Alin vorbea puţin şi uneori se prăbuşea din senin, zvârcolindu-se pe asfalt, oamenii mari spuneau că are epilepsie şi că dacă se întâmplă să îl vedem prăbuşit trebuie să îl muşcăm de degetul mic, dar nimeni nu avea curaj să facă într-adevăr aşa, iar Alin se zbătea mult, până când crizele îi treceau de la sine, el nu era, deloc, ca Miciurin,el nu avea niciodată bomboane, el nu știa să se ridice înspre cer, dar oraşul avea încă nevoie de un boschetar, aşa că ne mulţumeam cu el, uneori Alin credea că e la volanul unei maşini şi claxona când trecea pe lângă noi, să ne dăm la o parte, noi ne dădeam la o parte, îl lăsam în nebunia lui, nebunia lui îl făcea popular, chiar dacă nu avea multe de spus, iar dacă voiai să îi dai un măr, Alin îţi cerea să îl arunci în remorcă şi chiar aşa trebuia să faci, să arunci mărul în urma lui, Alin zâmbea fericit, chiar dacă mărul rămânea jos, irosit, era distractiv uneori să îi arunci lucruri în remorcă lui Alin, el nu se supăra niciodată dacă îl întrerupeai din drum cu o asemenea rugăminte, avea doar pretenţia ca toate acele lucruri să fie adevărate, să existe!, nimeni nu îi arunca mere imaginare în remorcă, Alin era un nebun cumsecade, deşi câteodată începea să înjure cu furie, deşi nu era niciun om lângă el, Alin îi înjura doar pe cei pe care noi nu îi puteam vedea, femeile spuneau că era posedat de demoni, dar femeile erau miloase, dragilor, ele nu ţineau la supărare şi îi dădeau, când şi când, prăjituri şi, la înmormântări, colivă, Alin avea o garderobă care se îmbogăţea des cu hainele răposaţilor, se murea mult pe atunci, aşa că boschetarul nostru umbla numai la costum de haine, purta cravată şi uneori pălărie, Miciurin nu ar fi acceptat niciodată hainele unui bărbat mort, şi poate că Alin a fost cu adevărat mai iubit decât Miciurin, dar asta nici nu contează, pentru că eu am rămas de părere că Miciurin nu era din lumea aceasta, deşi o dată, douăzeci de ani mai târziu, mi s-a părut că îl văd la periferia Marelui Oraş, el, Miciurin, era vatmanul unui tramvai!, eu am alergat mult în urma tramvaiului strigând să oprească, dar tramvaiul acela nu a oprit niciodată, a cotit dreapta şi s-a făcut nevăzut în noapte, şi am fost nevoit să cred că mi s-a părut şi m-am obligat să uit, aşa cum ne obligăm toţi să uităm inexplicabilul, numai şi numai ca să putem îndura restul vieţii noastre, pe Alin, chiar dacă el era cu siguranță un om, nu l-am revăzut, şi el a dispărut într-o iarnă, poate că făcuse o criză de-a lui sau poate că îl luaseră cu salvarea şi îl duseseră la spitalul de nebuni sau poate că se întorsese, prin pădure, de unde venise, erau deja anii grei, când oamenii începuseră să îşi piardă speranţa în frigiderele pe care le visaseră, nu mâncam banane, ploua şi mai mult, toţi aveau alte necazuri, tot mai puţini urmau chemarea sirenei, iar oraşul nu mai avea nevoie de boschetari, creştea ceva rău în inimile muncitorilor, dar nu despre Alin voiam eu să vă povestesc, al doilea om care mă fascina era Didine, aşa se scria numele ei, dar e-ul nu se citea, nu accepta să îi spui Didine sau Didina sau Didi, mă cheamă Didine, dar e-ul e mut, şi dacă nu îi spuneai Didin nici nu îţi răspundea, se îndepărta înjurându-te îngrozitor, dar erau totuşi şanse mici să se petreacă toate acestea, fiindcă Didin venea rar înspre alei, nu se ştia cu ce treabă, oamenii o ocoleau, ea nu îi ocolea, dar nici nu îi căuta, Didin era ţigancă şi era cocoşată, semăna cu un semn de întrebare negru, de Didin chiar nu aveam voie să ne apropiem, ea locuia foarte departe, dincolo de aleea noastră, înspre capătul lumii, într-o casă care arăta ca şi cum ar fi fost părăsită, într-o cocioabă care părea locuită doar de spirite şi de fantome şi de alţi monştri, dar nu era aşa, dragilor, Didin locuia singură, fără spirite, fără fantome, fără monştri, ea nu avea copii, am ajuns în faţa casei sale alergându-mi mingea, se sfârşea o altă o vară, şi era ca şi cum mingea fusese chemată acolo, ca şi cum mingea fusese atrasă ca de un magnet tot mai departe de aleea noastră şi totul în jur se ştergea, dispăreau stejarii şi blocurile şi rămânea doar acest drum care nu putea să ducă undeva, dar el ducea către casa acestei ţigănci, Didin mă aştepta deja, stătea pe un scaun pitic, cu trei picioare, ţinea mingea mea în poală, era o minge nouă, urmaşa celei pe care o apărasem intrând în legendă, tremuram, dar Didin mi-a spus să nu mai tremur, să nu îmi fie frică, căci e ruşine să îţi fie frică de o babă care stă singură la capătul tuturor aleilor, nu departe de pădure, mi se făcuse şi mai frică, iar Didin a râs de frica mea, şi eu ştiam că oamenii care râd nu pot fi oameni răi, poate că şi ea era o zmeoaică şi trebuie să le vorbeşti zmeilor, e foarte important să le vorbeşti!, aşa că i-am spus sărut-mâna, şi Didin a râs din nou şi mi-a spus ­nu, zău!, Didin a ridicat un deget şi mi-a arătat un nor, o să plouă din nou, ia-ţi mingea şi du-te acasă!, eu nu mai puteam să fac niciun pas, o priveam pe ţigancă şi ţiganca mi-a spus dacă vrei să rămâi, rămâi,mi-a aruncat mingea şi a intrat în cocioabă şi a început într-adevăr să plouă şi eu stăteam, aşa, cu mingea în mână sub norul acela şi mă ploua năprasnic şi Didin mă privea de dincolo de un geam mic, fără să spună nimic, eram ca sub o vrajă, şi când ploaia s-a oprit, Didin a ieşit din cocioabă, m-a privit curioasă, ca şi cum ar fi uitat că eram acolo, stăteam nemişcat şi ud leaorcă, ea nu m-a certat, e treaba ta!, m-a întrebat dacă vreau să stăm de vorbă, am încercat să vorbesc dar nu am putut să spun niciun cuvânt, şi Didin a început ea vorbească, de fapt nu era chiar așa de babă, avea patruzeci şi cinci de ani, muncise şi ea în fabrică, dar păţise un accident şi nu voia să vorbească despre accident, iar acum avea alt loc de muncă, nici despre acesta nu voia să vorbească deocamdată, ca să îmi spună sincer, ea ar fi vrut să fie florăreasă, cocioaba îi era plină de flori, deşi era săracă, stătea aici, în cocioabă, fiindcă nu e loc în oraş de o ţigancă singură, unde s-a mai pomenit aşa ceva?, unde să se ducă?, să nu o înţeleg greşit, mai vin pe ascuns la ea bărbaţi, chiar şi însuraţi, dar numai într-o noapte anume, şi atunci ea le dă p*zdă, aşa vorbea ea, dragilor, şi râdea vorbind aşa, râsul ei mă vindeca, îmi trecea frica, o ascultam, da, da, le dă p*zdă, de ce să nu le dea, că sunt oameni şi au nevoia asta de oameni, ea e ţigancă şi e cocoşată şi cine s-ar încurca, mutule, cu una ca ea, cine să o ia pe ea acasă, cine să o ţină?, Didin a vorbit mult şi eu am ascultat-o, când s-a făcut timpul să ne despărţim, mi-a întins un ban şi mi-a zis ţine! ai grijă!, era un ban ca de bronz, Didin a spus că are puteri magice şi eu am crezut-o, am luat mingea şi am plecat, şi ea m-a petrecut cu privirea, să mai treci pe aici!, dar eu nu m-am întors atunci să îi răspund, am început să fug şi cuvintele lui Didin veneau în urma mea, cuvintele ei mă alergau, dar am ajuns acasă, am încuiat uşa şi cuvintele ei nu m-au prins, m-am gândit de multe ori în zilele care au urmat la acea ţigancă, priveam banul ca de bronz şi simţeam că e ceva magic la mijloc, dar nu puteam să înţeleg ce magie este aceea, l-am pus în cutia în care îmi păstram amintirile, lângă primul dinte care îmi căzuse, a început din nou şcoala, și lecţiile erau și mai lungi şi nu era nimic de fapt de învăţat, așa că mi-am adunat tot curajul şi am fost din nou să o văd pe Didin, ea mi-a dat un ceai, ai răcit, mutule?, eu am dat din cap că nu, nu răcisem, ea a râs şi mi-a spus alte poveşti cumplite despre viaţa adevărată, ştiu eu ce meserie avea Didin?, nu ştiam, dar şi ea trebuia să aibă o meserie, aşa era firesc, ei bine, dragilor, ea stătea într-o gheretă, la trecerea la nivel cu calea ferată, ea acţiona asupra barierei, ea lăsa bariera să cadă, ea ridica bariera, şi trenurile mergeau mai departe, Didin ceruse să lucreze numai noaptea, oamenii nu vor să vadă ziua ţigănci pe aici, e mai bine aşa,  avea o noapte liberă pe săptămână, şi în noaptea aceea veneau bărbaţi la ea, să le dea p*zdă, de la Didin am aflat ce s-a întâmplat cu Celălalt Bebe, el era o legendă pe Alee, locuia în alt bloc, şi toţi îi spuneau Celălalt Bebe, pentru a-l deosebi de al nostru, cel care avea să devină mult mai târziu un criminal, Celălalt Bebe dădea video în mai multe scări de bloc, el avea video şi casete pe care nimeni nu ştia de unde le procura, el punea filme cu Chuck Norris şi alţi eroi din America, noi, copiii, îl iubeam, fiindcă ne primea uneori în apartamentul său de la ultimul etaj, la câte un film cu bătaie, ne plăceau filmele cu bătaie, dar era ceva cu Celălalt Bebe, niciun om mare nu vorbea despre asta, dar noi ştiam că era ceva cu el, şi după ce Dictatorul a fugit şi a fost prins şi a fost omorât, Celălalt Bebe a plecat imediat în Olanda, s-a întors de acolo după o jumătate de an, era însă altul, ca şi cum cineva i-ar fi schimbat sufletul, era foarte slab, lumea de dincolo îi ştersese zâmbetul, avea tot timpul pe umeri aşezată o tristeţe, Celălalt Bebe îşi lăsase părul să crească, purta acum un început de coamă neagră, arăta ca un cal care e pe moarte, şi chiar pe moarte era el, la începutul toamnei s-a auzit un zvon, zvonul a crescut repede şi s-a făcut monstruos, Celălalt Bebe fusese ucis cu o lovitură de cuţit în inimă, sigur se întâmplaseră multe orori pe aleile noastre, dar nu mai fuseseră omoruri în cartier, cine ar fi vrut să îl ucidă pe Celălalt Bebe?, şi uite că Didin ştia totuși ce se întâmplase, Celălalt Bebe era dintre cei care treceau în noaptea ei liberă pe acolo, Celălalt Bebe era un desfrânat, în Olanda învăţase să iubească şi bărbaţii, şi tot acolo se îmbolnăvise de o boală pe care acum o adusese la noi în oraş, Didin nu mi-a spus numele acelei boli, doar că urma şi ea să moară cândva tot din boala aceasta, că ea ştie că va fi aşa, şi că nu trebuie să fiu trist, nimeni nu trebuie să se întristeze din atâta lucru,  nici măcar nu a oftat spunând asta, iar pe Celălalt Bebe l-a ucis unul dintre bărbaţii cu care el trăia în păcat şi care aflase că îi fusese şi lui transmisă boala asta misterioasă care venise cu Celălalt Bebe din Olanda şi acum ne distrugea cartierul, ne spulbera liniştea şi ne băga în sperieţi, iar serile în care Celălalt Bebe râdea cu noi la filmele cu karatişti erau atât de departe, dar noi, copiii, tot nu le puteam uita, şi plângeam când ne gândeam la ele, şi plângeam când ne-am gândit la Celălalt Bebe cu un cuţit în inimă, Didin mi-a cerut să îi promit că nu voi spune nimănui ce s-a întâmplat, apoi m-a privit ca și cum ar fi făcut o greșeală, o mare, o impardonabilă greșeală, n-o să ne mai putem întâlni, mutule, eu am dat din cap că da, nu ne mai putem întâlni după un asemenea secret, apoi am plecat, dar m-am întors la Didin de multe ori, chiar şi în iarna aceea,  dar uşa ei a rămas pentru totdeauna închisă, Didin pur şi simplu a dispărut în noaptea ei liberă, s-a urcat într-un tren şi nu am aflat niciodată în ce gară a coborât, mai tâziu am aflat și numele bolii pe care Celălalt Bebe o adusese în oraş, boala aceea se numea SIDA, şi oamenii nu vorbeau niciodată cu voce tare despre ea, le era frică, le era frică de boala asta ca un blestem care s-ar fi putut abate oricând asupra ta, la începutul primăverii mi s-a întâmplat ceva îngrozitor, şi am uitat un timp şi de Celălalt Bebe, şi chiar de Didin, s-a întâmplat că mi-am rupt din nou braţul stâng, dar acum nu mai era o fractură oarecare, care trecea cu o lună de ghips, am sfârşit într-un spital, şi acolo era vorba să-mi taie brațul, dar un doctor tânăr a vrut să încerce să îl repare, totuşi, m-au reparat, dar mi-au dat şi un stafilococ, eu nu ştiam ce este acela un stafilococ, era ca un vierme care îmi muşca din os, şi povestea asta a durat un an încheiat, am fost operat de şase ori şi am fost tăiat în viu de zeci de ori, din raţiuni medicale pe care nu le-am înţeles niciodată până la capăt, am schimbat două spitale, şi am ajuns la unul din munţi, acolo am fugit în pădure, dar m-au găsit, eram înaintea ultimei operaţii, nu mai puteam să îndur, durerea era groaznică şi viaţa nu mai merita trăită, toţi mă minţiseră, până şi Petruţa, prietena mea, mă trădase, de ce nu mă avertizase că poate fi aşa, că oamenii mari pot fi nişte sceleraţi care iau un copil, îl pun pe o masă şi îl tranşează ca pe un animal, promiţându-i că o să fie bine?, și nu era deloc bine, ai mei erau loviţi de ceea ce mi se întâmplase, fusese un accident, căzusem în pădure, nu erau pregătiți pentru un asemenea accident, mama îşi pierdea cumpătul, tata încerca să fie puternic, dar nu era, erau încă prea tineri şi prea naivi şi nu ştiau cum să se apere de greutatea zdrobitoare a lumii adevărate, încercam să mă agăţ de Dumnezeu, apăruseră deja pocăiţii la noi în judeţ, erau peste tot, Bibliile lor ajunseseră deja şi în noptierele spitalelor, în prima noapte în care am rămas singur în primul spital am citit Noul Testament şi nu m-am speriat, voiam doar să rescriu povestea aceasta, mi se părea că totul trebuie scris altfel, dar nu am scris niciun cuvânt pe hârtie, scriam totul în cap, iar la mine în cap Iisus Hristos se dădea jos de pe cruce şi cu puterea lui de Fiu al lui Dumnezeu îi pedepsea pe toţi cei care îl biciuiseră şi îl scuipaseră şi îl umiliseră şi îl urcaseră pe crucea aceea, şi cu puterea lui de Fiu al lui Dumnezeu se răzbuna, mă revolta, dragilor, mă revolta laşitatea acestui Fiu al lui Dumnezeu, dar nu aveam de ce altceva să mă agăţ ca să prind speranţă, e greşit să crezi că un copil de nouă ani nu poate să îl întâlnească pe Dumnezeu într-o noapte, într-un spital, eu vin și vă spun că se poate, dar tot Dumnezeu permitea şi să mi se întâmple tot ce mi se întâmpla, aşa că îl pierdeam des, apoi am întâlnit-o pe Fifi, a fost o întâlnire mai importantă decât cea cu Dumnezeu, fiindcă se întâmpla între limitele realităţii imediate, nu știu ce meserie avea Fifi, poate că era ea infirmieră, poate că ea era asistentă, poate că nu trebuia ca tot ceea ce făcea ea să poarte un nume, poate că nu era bine ca tot ceea ce făcea ea să poarte un nume, Fifi lucra în întunericul și în frigul unui cabinet unde se făceau radiografii, ea era cea de care se sprijineau bolnavii când coborau de pe targă, ea era cea care îți spunea o vorbă cât razele X decideau ce se va întâmpla mai departe cu tine, deși tu nu știai cuvintele astea, nu auzisei de razele X, erai aici pentru că suferiseși un accident, în viețile fără accidente oamenii nu știu ce sunt razele X, și tocmai pentru că nu auziseși de așa ceva aveai nevoie de un om care să fie acolo, dar să fie acolo cu adevărat, să îi pese, iar Fifi era acolo, ei îi păsa, ea era cea care te ducea în cabinetul doctorului, care își așeza o șuviță care nu înceta să îi cadă pe frunte, își mângâia de două ori cu arătătorul negul de pe nara dreaptă, și dădea din cap că nu e bine, căci niciodată nu era bine, dragilor, iar Fifi rămânea acolo și după ce auzea diagnosticul, ea nu accepta veștile proaste, ea știa cum să traducă toate cuvintele doctorului într-o altă limbă, care trecea întâi prin inimă, Fifi avea ochelari cu rame mari, semăna cu o furnică într-un halat albastru, nimeni nu știa nimic despre viața ei, vorbea câteodată despre fiica sa, dar nimeni nu o văzuse pe această fiică și nu puțini erau cei care se îndoiau că Fifi a cunoscut vreodată o altă viață decât anticamera doctorului cu o șuviță care îi cădea pe frunte, un neg pe nara dreaptă, mereu nemulțumit de ce vedea în radiografiile acelea blestemate, iar adevărul e că oamenii care ajungeau acolo nici nu așteptau ca Fifi să le vorbească despre viața ei, oamenii aceștia voiau să audă că va fi bine, Fifi știa să le spună că așa va fi, cu siguranță că așa va fi!, și niciodată nu o spunea la fel, nu era nimic mecanic în cuvintele ei, ea chiar reușea de fiecare dată să creadă că va fi bine, și nu puteai să nu crezi în cuvintele ei, apoi era salonul numărul 2, la parter, mama stătea cu mine, salonul 2 nu era niciodată plin, eu am fost internat acolo câteva luni, dar existau femei care nu plecau niciodată acasă, au venit și au trecut anotimpuri, au fost toamne și ierni și primăveri și veri, și ele au rămas acolo, ducându-și crucea, mă gândesc deseori la ele și le văd în aceleași paturi de spital, dar nu mai e niciun pic de suferință acolo, și nu mai e nici acel insuportabil miros de transirație și pișat de bolnavi și de varză călită, nu, nu mai e, sunt doar ele, în afara timpului, așa cum le-am cunoscut, nici tinere, nici bătrâne, ele, scăpate de dictatura anilor, doamna Geta, enormă, căreia i se frângea glezna de câte ori începea un drum lung, doamna Geta care ținea, sub cheie, o geantă, pe care o deschidea doar noaptea, în geantă era un ziar iar în ziar era o bucată de slană, doamna Geta o mânca ascunzându-se de ceilalți, în tăcerea unui vis, dar nu e ca și cum nu am fi știut, toți știam, dar nimeni nu a avut atât de puțin suflet încât să îi spulbere iluzia că, de fapt, se abține, că urmează dieta, că slăbește, dar ce bine arăți azi, Getuța, dragă!, că într-o zi o să poată merge, nimeni nu a avut atâta curaj cât să îi spună adevărul, să îi smulgă geanta și să îi arunce slana în mijlocul salonului și să îi calce slana în picioare și să o dea dracului de treabă, doamna Geta, care mi-a lăsat cea mai importantă moștenire, doamna Geta, care mi-a dăruit dragostea ei pentru Stan și pentru Bran, pe care îi adora, care o înnebuneau, fără de care nu-și putea imagina ce ar mai fi viața asta, tatăl meu ne adusese un televizor mic, fără culori, la care priveam sâmbăta sau poate că duminica dimineața spre programul de divertisment, din care nu lipseau acești Stan și Bran, iar atunci doamna Geta se transfigura, trupul ei gigantesc dădea înapoi până rămânea o fetiță cu ochii mari, ca ai păpușilor, apoi trupul ei redevenea infinit și se cutremura de râs, doamna Geta râdea minunat, nu am mai auzit un asemnea râs, ea a fost cea care mi-a spus ascultă la Getuța, puiuțule, nu se vor mai naște asemenea comici!, iar acum, când știu că profeția i s-a împlinit și într-adevăr nu s-au mai născut asemenea comici, acum mă simt gol sau înfrânt sau pustiit sau rătăcit într-un deșert sau prins într-o capcană sau pierdut într-un calcul matematic foarte complicat, pe care nu știu să îl rezolv și îmi vine să plâng sau să îl iau de guler pe Dumnezeu, vreau să mă revolt, să urlu sau să dau cu pumnii, dar nu fac nimic din toate acestea, nici măcar nu-mi aprind o țigară, nu fumez, țigările nu pot opri lacrimi care vin de acolo, nu fac nimic, uneori, în nopțile acelea, Geta mânca slană și gemea și plângea, și era ceva îngrozitor în această scenă pe care o trăiam cu ochii închiși, deschid ochii, mă întorc în salon și e iar timpul de atunci și o văd pe țiganca Maria, cu cărțile ei de joc, țiganca Maria, de la care am învățat să ghicesc, douăjpatru de cărți ca douăjpatru de frați, de la care am învățat descântece și blesteme, țiganca Maria, de la care am auzit o vorbă pe care, peste decenii, am citit-o și într-o carte, magnifică vorbă!, țiganca Maria, cea care mi-a spus că dacă nu sunt măcar zece țigani într-o casă, atunci cineva a fost abandonat, și mai era și poeta aceea, care nu avea nume cum erau numele timpului său, pe poetă nu o chema Tanța, pe poetă nu o chema Magda, pe poetă nu o chema Vasilica, pe ea o chema Iulia și ea nici măcar nu trebuia să fie în acel salon, locul ei era la balamuc!, așa ziceau toate femeile, care o pizmuiau, căci Iulia, deși sărise de pe un bloc și își fracturase bazinul, rămăsese foarte, foarte frumoasă, iar părul ei blond era ostentativ și, în acest condiții, tristețea ei era  ca o declarație de război, ca un scuipat în ochii lumii, cum putea o femeie atât de frumoasă să fie atât de tristă?, cât de nerușinată putea fi?, dar poeta nu ne lămurea, ea privea lung pe fereastră, fără să spună nimănui niciunui cuvânt, ca și cum noi toți o încurcam în visele ei și atunci ea era obligată să ne ignore, lăsați-o, că e melancolică, sărăcuța!, zicea Geta și țiganca Maria râdea și râdea și râdea și râdea și râdea, pentru că ea nu știa ce înseamnă cuvântul ăsta și i se părea foarte amuzant, căci, atunci când nu sunt solidari, oamenii sunt foarte cruzi unii cu alții, și, în definitiv, nimeni nu te iartă când îl ignori, dar poeta Iulia nu înceta să nu ne spună nimic, într-o dimineață mi-am făcut curajul să o întreb la ce se gândește, mama amuțise și mie mi-a părut rău, nu știu de ce am întrebat-o eu așa, nu știu de unde am luat eu curajul acela, iar poeta și-a întors privirea și toți am putut vedea atunci că ochii ei albaștri erau goi, ca și cum ar fi orbit peste noapte, poeta care trebuia să fie la balmuc și de care, de fapt, ne era foarte frică ne-a spus că se gândește că nu va mai vedea niciodată marea, dar nu pe ele le visam când adormeam, când adormeam îl visam pe doctorul Jianu sau poate că pe doctorul Ivan, în hainele lor albe pătate de sângele meu, mă uitam la ei ca la doi gardieni ai infernului, chiar dacă doctorul Jianu era mult mai blând și, la o adică, nici nu merita să stea de pază infernului, doctorul Jianu bea în fiecare dimineață un lichior ca să poată privi bolnavii în ochi, ca un om, bea nu ca să se îmbete, ci numai ca să îndure viața, fiindcă, dacă nu ar fi băut, totul ar fi fost prea crud sau prea absurd și nu s-ar mai fi putut privi nici măcar pe sine, i se dusese vestea acestui păhărel de lichior în fiecare dimineață, era o veste indiscutabil scandaloasă, dar omul acesta tăia picioare cu bomfaierul și fixa oasele rupte cu electrozi de sudură, fiindcă Revoluția trecuse, dar la noi nu existau tije, eu nu aveam prieteni care să se încumete până la poalele munților să mă vadă, un om atât de bolnav e mai bine să înveți să îl uiți fiindcă nu știi dacă se întoarce acasă și nimeni nu vrea să sufere la o despărțire, unul singur a venit totuși, iar acesta era Sandu, zugravul, cel care ne zugrăvise acasă, Sandu crescuse la casa de copii și inima îi rămăsese tot de copil, el singur a venit și m-a ținut de mână și mi-a dăruit o lanternă cu care nu aveam ce să fac și mi-a spus bancuri cu iepuri sau urși sau lupi și mi-a dat curaj, nu mai întâlnisem un om ca el, și nici nu aveam să mai întâlnesc vreodată, căci unde mai există astăzi zugravi care conduc zeci de kilometri înspre munți doar ca să îi spună unui copil străin să nu se teamă?, așa că am supraviețuit,  brațul îmi era sfârtecat de cicatrici, ca și cum aș fi fost în război și poate că de fapt un război era tot ce am trăit eu atunci, căci și acum dacă închid ochii îi pot vedea pe acei doctori tăindu-mă, le pot vedea fețele stropite de sângele meu, durerea a rămas undeva sub craniu, ghemuită, durerea așteaptă, durerea așteaptă o nouă noapte sau poate că o altă dimineață, împlinisem nouă ani și nu mai aveam așteptări de la Dumnezeu…

copil trist

Primul episod, aici

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Dezvirginarea

Singura luptă pe care am pierdut-o

Ele or ști că sunt în galeria lui foto de pe facebook?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
569 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro