Amintiri din copilărie (contrafăcute) – episodul III

Andrei Crăciun

23 November 2016

Andrei 2(…) împlinisem nouă ani și nu mai aveam așteptări de la Dumnezeu, dar la noi în oraș, dragilor, apăruseră evangheliștii, ei îl propovăduiau pe Domnul Nostru Iisus Hristos, slavă Lui!, slavă Lui! ei ne ademeneau cu Bibliile lor din care rămăsese doar Noul Testament, ca și cum Vechiul nu ar mai exista, ca și cum omul nu va mai trăi niciodată ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, cărțile lor erau colorate, Iisusul lor era prietenos și puțin infantil, era un Iisus de-vânzare, care îl scotea din minți pe Popa Danciu, ortodoxul nostru, el ne interzisese să le vorbim evangheliștilor, dar noi le vorbeam oricum, căci nimeni nu îl lua în serios pe Popa Danciu, până și noi știam că face țuică în cadă și că o vinde și că e Popă nu pentru că așa a vrut Dumnezeu, ci pentru că i s-a părut o bună afacere, nimeni nu l-a văzut vreodată pe Popa Danciu nefericit, înfuriat, da, evangheliștii îl scoteau din minți!, dar el era fericit și când boteza și când cununa și când îngropa, ca și cum toate etapele vieții nu existau decât ca să îl facă pe el fericit, viața îi zugrăvise un zâmbet frumos ca unui înger, asta da, și apăruse un cuvânt nou pe alee, dragilor, cuvântul acela era profit, Popa Danciu făcea profit, el profita și nu-i mai ajungea și nimeni nu avea ce să îi facă, căci alt Popă nu aveam să mai apucăm noi în oraș, iar într-o sâmbătă, spre seară, un evanghelist gras, cu obrajii bărbieriți, roșii, care umbla însoțit de legenda că vine tocmai din America, a strâns o turmă de curioși în fața Clubului Casei de Cultură, el ne-a spus cine este, el era Pastorul Gabriel, a început să țipe la noi despre ce este binele și ce este răul, ne-a spus pilda fiului rispitor, deși eu aș fi vrut să ne vorbească despre Iona și despre zilele pe care Iona le-a petrecut în pântecul Balenei și despre ce înseamnă toate acestea, apoi ne-a uluit cu puterea lui tămăduitoare, să ne rugăm, fraților!, să ne rugăm cu el, să ne rugăm cu el acum!, așa ne cerea, ne implora, ne striga, să ne rugăm cu el către Domnul Nostru Iisus Hristos, dar inima să ne fie deschisă, deschisă să ne fie inima cu adevărat, să găsim perla din inima noastră, să îl lăsăm pe Domnul să coboare în inima noastră, căci Domnul asta așteaptă, ca inima noastră să se deschidă, iar cine simte că are inima curată să se îndrepte către el, iar el, Pastorul Gabriel, în numele Domnului, ne va atinge creșteștul și toate durerile noastre vor dispărea, și toate grijile noastre se vor risipi, iar eu mi-am deschis inima și Domnul a coborât în inima mea și heruvimii sau poate că serafimii m-au purtat pe aripile lor până la Pastorul Gabriel, despre care se spunea că ar fi învățat să Îl slujească pe Dumnzeu tocmai în America, și Pastorul a pus atunci mâna pe creștetul meu și brațul meu sfârtecat nu m-a mai durut, chiar în clipa aceea toate durerile mi-au dispărut și am început să plâng, iar Pastorul a spus Aleluia!, Aleluia!, și Slavă Ție, Iisuse Hristoase Împăratule! și eu plângeam mai mult și mă simțeam mântuit și iubit de Dumnezeu, dar din toată acea mulțime de gură-cască s-a oprit asupra mea o privire împietrită, era o privire verde care mă fermeca și mă făcea să simt ceva în dreptul pieptului, era ca și cum un șoarece sau un alt animal încă și mai mic îmi putea alerga prin sânge, încălzindu-l, iubeam acea privire verde, o iubeam mai mult decât Dumnezeu, erau ochii Cristinei, ea era fiica Părintelui Danciu, și atunci asupra mea s-au abătut urgiile cerurilor, căci am simțit că o trădasem pe Cristina, că trădasem religia părinților și bunicilor mei și că nu sunt bun de nimic și că merit să mor, și că toate durerile se pot întoarce, de-acum, înmiit asupra mea, că ar fi corect să sufăr, să sufăr ca Iov, despre care deja citisem în Bibliile colorate ale Evangheliștilor, înspăimântându-mă, și aș fi vrut să dau timpul înapoi și Pastorul să nu îmi fi atins creșteștul și să nu mă fi vindecat de durerile din brațul meu stâng, pe care Dumnezeu, în mare mila Sa, mi-l salvase, dar timpul nu se putea întoarce, iar eu eram prizonier între imnul de slavă pe care Pastorul îl înălța către Domnul Nostru Iisus și privirea unei fetițe de nouă ani pe care o iubeam mai mult decât pe Dumnezeu Tatăl și mai mult decât pe Dumnezeu Fiul, și ea știa fără ca eu să îi fi spus un singur cuvânt, nu mi-a mai vorbit, desigur, niciodată, trimestrele erau tot mai lungi, era ca și cum am fi trăit de-acum într-o toamnă continuă, ploua mult peste oraș, peste alee, peste noi, iar oamenii își ridicau gulerele fulgarinelor, dar le ridicau în zadar, căci li se făcea tot mai frig cu fiecare pas, tot mai des priveau înapoi, către timpul dictatorului, lumea se făcuse deodată mult prea mare, iar câțiva se încumetaseră deja să evadeze, ei plecau fără să se mai uite la noi, ca și cum nu am fi fost vrednici nici măcar de această ultimă privire, ei anunțau despărțiri definitive și intrarea într-un alt timp, eram copii încă și lucrurile acestea nu ne priveau, alergam de la un bloc la altul în cei mai frumoși ani ai vieții noastre pe pământ, fără să fim încărcați cu această conștiință, eram liberi, liberi!, dragilor, și ce dacă nu trăiam într-o țară liberă?, și ce dacă?, până la noi nu ajungeau, căderea care m-a adus în spitalul din munți mi-a așezat o umbră peste chip, ca o mască de piele sau poate ca altceva, eram mai îngândurat, eram mai trist, ca și cum aș fi descoperit o taină, ca și cum aș fi aflat ceva îngrozitor despre viața care urma, dar visele altora nu le-am spulberat, am luat această taină cu mine și am înghesuit-o în inimă, nu vorbeam despre spitalul din munți, nu eram întrebat despre spitalul din munți, ploua, la noi în oraș exista o singură statuie, era statuia lui Ilie Pintilie, toți știau cine este, toți știam că el a fost un comunist adevărat, că a murit într-o pușcărie de la noi din județ, la un mare cutremur, Ilie Pintilie era tot un cap mare de piatră sau de bronz sau dintr-un alt material pe care noi nu îl cunoșteam, oamenii îl vedeau când urmau chemarea sirenei, treceau pe lângă el, unii îl salutau, dar Ilie, împietrit cum era, nu le răspundea niciodată, apoi, când dictatorul a fugit și a început cealaltă viață a noastră, oamenii l-au smuls pe Ilie Pintilie de pe soclu, deși el nu trăise decât treizeci și șapte de ani, toți știam că s-a născut la 1903 și a murit la 1940, deși el nu apucase să ucidă niciun om, deși însăși Uzina noastră îi purtase numele, dar vremurile erau noi, așa că au târât cadavrul acesta de piatră într-un subsol al Clubului Casei de Cultură și l-au lăsat acolo în prada șobolanilor, către școală treceam întotdeauna pe singurul bulevard din oraș și ceva lipsea, uneori mi se făcea chiar dor de Ilie Pintilie și atunci mă duceam să îl privesc printre gratii, capul său exagerat de mare prăbușit într-o parte, ca și cum ar fi fost lovit de o greutate prea mare pentru o statuie și nu a mai suportat-o, nu încercam să îi târăsc pe Dig și pe Dop și pe Fluture și pe Mache și pe Adrian și pe Ducu în aceste melancolii despre care nu vorbeam nimănui, știam că nu are de ce să îți fie dor de o statuie pe care nu o mai vezi în drumul spre școală, dar mie îmi era dor de Ilie Pintilie, el era un simbol al vechiului regim, dar când ai șase sau șapte sau opt sau nouă ani nu te interesează neapărat ce este acela un simbol, Ilie Pintilie fusese un om care trăise treizeci și șapte de ani și murise într-un cutremur, oamenii îi turnaseră capul în piatră sau în bronz sau poate că în altceva, iar acum tot oamenii îl aruncaseră într-un beci, printre șobolani, și altceva, mult mai îngrozitor, ne preocupa, situația de la Cămine, acolo locuiau oameni care nu erau familiști, ceea ce era un păcat, condamnat și de Partidul Unic și de Popa Danciu, căci nu se cădea să stea bărbatul fără femeie și să nu aibă copii, Căminele se prăbușiseră în Marele Cutremur, care se întâmplase cu mult înainte să ne naștem noi, într-o vreme pe care nu o cunoșteam și care nici nu ne interesa, a fost o vreme în oraș în care s-au ridicat Blocuri Noi, iar Căminele tot nu se întremau, erau lăsate acolo, să se descompună, ca o dovadă că păcatul de a rămâne singur pe lume se pedepsește, dar a căzut dictatorul și Blocurile Noi au rămas niște monștri, niște scheleți de beton, noi ne făcusem cuib pe acele etaje care se puteau prăbuși oricând, zdrobindu-ne, dar care nu s-au prăbușit, totul mirosea pe atunci a ciment, apoi, după ce am scăpat de dictator, printre ruine, au început să se înalțe bălăriile, și acolo, între bălării, s-a întâmplat să vedem primele fete fără rușine, erau două surori, Roxana și Ramona, ele ne-au arătat, iar noi ne-am uitat pe rând, ne-am uitat până ne-am săturat, căci fapta asta, despre care nimeni nu trebuia să afle, fapta asta, care era cel mai îngrozitor secret al nostru, s-a repetat și s-a repetat și s-a repetat, Roxana și Ramona nu se temeau de nimic, erau sălbatice, ele crescuseră chiar în Cămin, ceea ce ne-a pus pe gânduri, deci trăiau și copii în căminele acelea!, și atunci?, și atunci nu știam ce să răspundem și ne ascundeam în cochilia Blocurilor Noi, ploua, creșteam, orașul se umplea de câini fără stăpân, se strângeau în haite și ne petreceau pe drum, fără să ne latre, și tot din Cămine înspre Blocurile Noi a ieșit o dată un nebun în pijamale cu un fes pe cap și o lopată în mână și a început să lovească un câine, l-a lovit turbat, cu furie, până când i-au sărit ochii din cap, până când i s-au scurs mațele pe pământ, se strânseseră oameni pe la ferestre și nimeni nu a făcut nimic, nimeni nu l-a oprit, nebunul continua să îl lovească mult după ce animalul murise, Dig și-a scos praștia, a pus în ea o piatră, mâna îi tremura, dar a tras, a tras cu sete și piatra l-a lovit pe nebun în tâmpla dreaptă, făcându-i întâi o gaură în fes, apoi a țâșnit sânge din țeasta nebunului, nebunul s-a clătinat și a scăpat lopata din mână și a căzut lângă cadavrul câinelui, și sângele lor s-a amestecat, lovitura fusese prea iute, nimeni nu a apucat să se dezmeticească, dar Dig deja fugea, iar eu fugeam în urma lui, doi bărbați au chemat Salvarea, nebunului i-au dat cu apă să se spele pe față și cu sare pe la nas i-au dat și și-a revenit și a refuzat să fie dus la spital, și Salvarea nu l-a luat și nu l-a dus la nebuni, deși așa ar fi trebuit, eu și Dig ne-am oprit în spatele blocului, urcându-ne peste buștenii unui alt cizmar care nu ne lăsa niciodată să ne tragem sufletul acolo, motiv pentru care trebuia să îi batem cuie în lemne, ceea ce și făceam, ca atunci când o să le ducă la tăiat să nu mai fie bune de nimic, așa, pline de cuie, dragilor, apoi toamna a început să treacă, stătea să ningă de acum, toți așteptam iarna și mai ales sfârșitul lui decembrie, era singura dată când făceam bani, banii noștri, mergeam din apartament în apartament, pe toată aleea și mult mai departe, ne dădeau sau nu ne dădeau, noi mergeam, nu lipseam niciodată, și era atât de cumplit de frig și frigul acesta nu însemna nimic, ne plăceau banii, nu portocalele, nu covrigii, banii cu care urma să ne cumpărăm adidași cu leduri sub călcâie, care te făceau irezistibil și nemuritor, nu eram nemuritori, în iarna aceea am ajuns atât de aproape de moarte, dragilor, încât trebuia doar să întind mâna și moartea m-ar fi prins de mână și m-ar fi invitat la dans, ninsese mult, violent, ca și cum cerul ar fi vrut să biciuiască pământul sau poate că, de fapt, altfel, încă mergeam la școală, deși nu ar fi trebuit, dar pe atunci nu exista obiceiul ca școlile să își închidă porțile fiindcă s-au așternut treizeci de centimetri de zăpadă, singura bucurie a unor astfel de zile era când luai pe sus o fată pe care mai mulți o plăceau, poate că deja i se umflaseră sânii sub tricou sau poate că avea un zâmbet de chinezoaică, irezistibil, și o târai până în curtea școlii unde, împreună cu golani mai mari, poate chiar de la a opta, cărora le mijiseră mustățile și deja făceau laba, o frecai cu zăpadă și îi dădeai bulgări în cap ca și cum ai fi vrut să fii sigur că face pneumonie, iar Laura sau Irina sau Valentina sau Lucia sau Mihaela sau Raluca sau Livia sau Mădălina sau Dana sau Alina sau Nicoleta sau cealaltă Alina sau Sorina sau Ioana sau Alexandra sau Monica sau Nora sau Stela sau Carina sau Ada sau Anda sau Cristina chițăiau fără convingere, pe jumătate înspăimântate, pe jumătate onorate că erau agresate în acest fel, aproape se înserase, mergeam singur spre casă, întotdeauna îmi plăcea să merg așa, pe drumuri puțin circulate, ocolind, mereu ocolind, gândindu-mă la Winnetou sau poate că la Old Shatterhand, am traversat podul și piciorul meu drept a alunecat pe gheață și m-am trezit sub pod cu glezna umflată, nins ca un om de zăpadă, incapabil să țip un singur cuvânt de ajutor, zăpada mă lovea cu furie, apoi zăpada mă lovea blând și m-am lăsat pe spate și deasupra mea era cerul senin, nu știam pe atunci că un poet care a murit înjunghiindu-se în inimă avea să spună că ăsta e adevărul, cerul senin, dar cerul era senin și fulgii cădeau fără regrete peste pământ, ca și cum ar fi așteptat îndelung această ocazie, iar eu priveam cerul senin și fulgii încetau să mă mai izbească, acum fulgii mă mângâiau, tremuram și mă dureau toți mușchii, ceafa îmi înghețase și de acolo frigul cobora pe frânghia spatelui, apoi tremuratul s-a oprit, eram foarte obosit și nu-mi dormeam decât să adorm, să adorm în acest pat înghețat, să adorm și să visez zmei sau poate că pe Felicia de la a cincea C voiam eu să o visez atunci, eu nu știam ce este moartea albă, nu știam că temperatura corpului va continua să îmi scadă până la treizeci de grade și că atunci când voi ajunge aici voi intra în comă și așa voi muri, nu știam decât că vreau să dorm, că vreau ca zăpada asta să mă învelească și să dorm o oră, dragilor, o oră, nu mai mult, altfel mama s-ar fi îngrijorat că nu am ajuns acasă, și nu puteam să strig, dar acum nici nu mai voiam să strig, îmi era bine, niciodată nu îmi fusese mai bine…

copii

Primul episod, aici. Al doilea, aici.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Limpede nu vezi decât cu inima…

Cazul Castro

Şi aşa îmi vine să mă cert cu Dumnezeu…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
237 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro