AMR 276 (4)

Tudor Călin Zarojanu

10 March 2017

Tudor ZarojanuNici 275 de ore nu trecuseră până când aveau deja ritualuri. Repetarea zilnică a unor gesturi poate deveni rutină generatoare de rugină – dacă-mi permiteţi un joc de cuvinte; şi nu prea văd de ce n-aţi face-o, pe bune – la o vârstă mai înaintată şi când respectivele gesturi sunt mai degrabă impuse. Dar nu la 18 ani şi când le faci cu plăcere. O!, cu câtă plăcere…

Aşadar, Cristi se trezea devreme şi în jumătate de oră era pe drum. Nu spre liceu, ci spre Corina. Patru staţii cu troleibuzul, trecând chiar pe lângă liceu. Cobora la intersecţia largă a două bulevarde impetuoase, o zonă agitată la orice oră a zilei, nu departe de locurile pe care avea să le descrie atât de viu, peste ani, un mare scriitor pe numele lui Mircea Cărtărescu.

Corina locuia la etajul X într-un bloc uriaş, cu nenumărate scări, ale căror intrări erau nu pe bulevard, ci pe aleea din spatele blocului. Urca până la IX cu liftul, că doar până acolo mergea, şi apoi ultimul pe jos. Uneori suna sau bătea la uşă, alteori pur şi simplu aştepta pe palierul intermediar, ora la care apărea Corina era oricum fixă, iar prezenţa lui – nedezminţită. Acele două sau trei minute de singurătate la etajul 9,5 aveau farmecul lor, având în vedere miza aşteptării, desigur, dar şi pentru că ferestrele de pe casa scării ofereau o perspectivă matinală optimistă a oraşului. Or, Cristian Zorilă îşi iubea oraşul de nu se poate.

După care apărea Ea. Indiferent dacă lumina îi venea din faţă sau din spate, în funcţie de anotimp, soarele transforma părul ei într-o aură, iar zâmbetul cu care îşi descoperea iubitul la locul conscarat făcea mai mult decât o mie de declaraţii. Cobora uşor săltat câteva trepte, el urca două-trei, se întâlneau la jumătatea scării, se sărutau făcând schimb de arome ale pastelor de dinţi, apoi făceau schimb și de serviete – a lui era mereu mai mult goală, a ei incomparabil mai grea – coborau la lift şi până la parter se pierdeau într-un al doilea sărut matinal, mult mai lung.

Îşi cunoscură reciproc părinţii, intraseră unul în casa celuilalt. Corina avea o cameră pe care o văruise recent în roz! Din balcon se vedea jumătate de oraş; înăuntru, se vedea doar o fată blondă cu ochi albaştri, care înlocuia tot oraşul şi lumea întreagă. Ca să fim exacţi, blond cu o nuanţă de roşcat, respectiv albaştri cu o nuanţă de galben, ceea ce îţi amintea de Marie Lafôret. Dacă, fireşte, ştiai cine e şi cum arată Marie Laforêt.

Marie Laforêt

Cristi avea, la rândul lui, o cămăruţă. Ambele mame erau casnice, dar jocurile erotice ale tinerilor erau categoric preferabile acasă la el, mama lui fiind mai discretă. Şi nici n-avea nimic contra Corinei, din contră, o adoptă imediat.

Într-o zi, în firida lor de la școală – să-i spunem firidă, ok, că nu ştiu cum altfel – Corina îi spuse râzând:

– M-au certat!

– Părinţii!?

– Nu, colegele!

– Pardon?

– Ştii că eu… anul trecut… am fost prietenă cu Emil… care e acum în armată…

– Bine, bine, să trecem.

Nu e genul preferat de subiect, nu?

– Ei, şi au venit la mine Ana, cu un mic grup de comando, m-au luat la mijloc şi m-au somat ca nu care cumva relaţia cu tine să fie o înlocuire până se întoarce Emil!

Deşi, cum zic, nu era tema lui favorită, Cristi zâmbi:

– Şi cum e?

În loc de orice altceva, Corina îi încolăci gâtul cu braţele şi-l sărută – nu lung, dar pasional.

Cum, cum, cum!? Pe coridorul şcolii!?

Da, măi, frate.

Trei zile mai târziu, însă, se petrecea drama.

O luase ca de obicei de acasă, mergeau spre şcoală, când se treziră în mijlocul unei discuţii tensionate. Ea îi mărturisise presiunile care veneau dinspre maică-sa – altfel numai zâmbet când îl vedea pe Cristi – dublate de reţinerile neformulate verbal, dar cu nimic mai uşor suportabile, ale lui taică-su şi acum îi propunea nici mai mult nici mai puţin nu, nu, nu, nu să facă o pauză, asta-i în filme, ci să apară mai rar către deloc în peisajul căminului familiei Ionescu. Urmând să se vadă cu ea oriunde altundeva.

Pentru Cristi, care dacă ar fi avut salariu şi spaţiu locativ ar fi cerut-o de mult de soţie, faza asta era ca intrarea în ilegalitate. Cum putea relaţia lor să evolueze, în condiţiile astea? Cum se mai putea ajunge vreodată la momentul cu „Domnule Ionescu, după cum ştiţi…”, că discursul îl scrisese deja în cap.

Drept care se îmbăţoşă brusc, făcu un aproape forţat schimb la loc al servietelor, și spuse:

– Eu zic să te mai gândeşti…,

şi demară. Acceleră şi dispăru. Uite-aşa.

La şcoală, în prima pauză, întreprinse o cercetare discretă şi află că ea nu mai ajunsese la ore! După câteva secunde de panică, îi pică fisa: buna ei prietenă Ricky locuia oarecum în drumul spre liceu. Plecă imediat acolo.

Ricky îi deschise uşa cu o figură pe care îngrijorarea pentru ceea ce se întâmplase se amesteca de-a valma cu uşurarea că el a apărut.

În sufragerie se fumase mult. Corina îl întâmpină cu privire aproape albă. El rămase în picioare şi începu să toarne exact ceea îi venea prin cap, fără nicio pauză, virgulă sau punct:

– Ceea ce poate n-ai înțeles tu sau n-am știut eu să-ți spun ori să-ți explic este că apariția ta în viața mea a fost și este pentru mine un eveniment cosmic comparabil cu Marea Aliniere a Planetelor și eu nu pot să gândesc sau să simt decât în termenii ăștia pentru că vreau să-mi petrec cu tine tot restul vieții și chiar și după dacă o fi ceva după și până atunci simt nevoia să facem împreună tot ceea ce pot face un băiat și o fată să ne plimbăm cu barca în Cișmigiu să mergem la teatru și la film și la ceaiuri și prin expoziții și prin magazine și să cumpărăm împreună brânză da brânză și macaroane și vin de 12 lei 50 și să mergem acasă la tine sau la mine sau aici la Ricky și să facem împreună macaroane cu brânză și vreau ca toată lumea dar absolut toată lumea să știe și să ne vadă că suntem împreună, că suntem tineri și frumoși mă rog frumoasă măcar tu și să se bucure de bucuria noastră și să zică uite domn’e așa ar trebui să fim toți și atunci când tu îmi spui că să ne vedem mai pe șest cerul meu se prăbușește și Marea Aliniere a Planetelor sare în aer și planetele de împrăștie care încotro și…

O ținu așa cinci minute. Ricky se frământa de parcă ei îi era adresat discursul, mai avea puțin și leșina de emoție, în schimb Corina îl asculta și îl privea fără să se miște și fără să poți citi pe fața ei ce simte și ce gândește. Drept care, după cinci minute, Cristi simți cum se dezumflă, cum se golește, cum e cotropit de ideea că totul e degeaba, s-a ivit o crăpătură în coloana de rezistență, o crăpătură care nu va face decât să se lărgească sau, în cel mai fericit caz, va rămâne la fel, dar de dispărut n-are cum să dispară. Se opri din cascada de cuvinte, căută cu disperare o reacție în ochii iubitei, n-o găsi, și atunci se pregăti să plece și să se arunce sub un tramvai, o căruță, un cărucior, ceva, nu înainte de a ridica verbal din umeri a neputință:

– Așa încât…

Spre surprinderea lui – nu mai zic de Ricky! – Corina zâmbi, ridicându-se spuse la rândul ei:

– Așa încât vino aici!,

îl luă de mână, îl trase în camera alăturată, despărțită printr-un glasvand, și închise ușa în urma lor!

Ricky se prăbuși pe spate în fotoliu…

Fragment de carte, în exclusivitate pentru catchy.ro, la câteva ore după ce a fost scris.

Primele fragmente le găsiți aici, aici și aici

Citiţi şi

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

Sex în trei pe malul Mureşului

Echinocţiu cu vanilie şi catifea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
364 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro