AMR 276 (5)

Tudor Călin Zarojanu

28 March 2017

Tudor ZarojanuNăuceală, spaimă, groază, uimire, şoc, dar mai ales o totală confuzie – iată doar o parte dintre sentimentele și senzațiile cu care se treziră în timp ce se îmbrăcau! Da, în timp ce se îmbrăcau, erau deja parțial îmbrăcați când se conexară primele sinapse, primele semnale de raționalitate, primele percepții tactile, căzuseră din paturi și începuseră să se îmbrace cu secunde bune înainte de a se trezi, de a se deștepta, și asta pentru că se petrecea ceva, CEVA, se auzea ceva, o serie de sunete care îi smulseseră din așternut și-i precipitaseră în cenușiul penumbrei înainte de-a apuca să înțeleagă unde sunt, cine sunt, de ce sunt acolo și ce trebuie să facă!!

SE SUNA DEȘTEPTAREA! În ajun, auziseră goarna, așa, cum ai auzi un tren fluierând, ei!, fluieră și el, dă-l încolo, ce mă privește pe mine?, era lumină și erau încă parțial civili, dar acum!! Cum ați reacționa dacă mâine dimineață v-ați trezi auzind un elefant țipând în sufragerie? De ce elefant, de unde elefant, cum a ajuns în sufragerie și mai ales DE CE ȚIPĂ AȘA!?

La jumătate de zi după ce intraseră pe poarta UM 01034, erau deja militari. Nu rațiunea, nu vreun exercițiu, nici un ordin, ci instinctul militar îi făcuse să sară direct în uniforma pe care, dacă i-ai fi trezit cu blândețe, n-ar fi știut de unde s-o ia!

Într-un minut erau afară! Șireturile de la bocanci fâlfâiau, mai era câte o cataramă de încheiat, dar militarii erau în formație! Năuci, însă aliniaţi. Căscând, dar drepţi.

Era beznă şi doar câteva grade peste zero. Ora era neverosimilă: 5.31. Scopul prezenţei lor acolo – la fel de şocant: gimnastica de dimineaţă. Iar ţinuta: în cămaşă şi fără bonetă. Mureau de frig (în afară de Mircea, care așa umbla, de bună voie, și sub pragul de îngheț), așa că se bucurară când li se ceru să se miște:

– Vom executa Complexul de Înviorare Numărul Unu! anunță ritos sergentul Sandu, încheietorul plutonului 5, un tip mai degrabă scund, dar bine legat şi cu o figură de efigie greacă, parcă sculptat. Fiți atenţi aici şi faceţi ca mine!

Executară așadar Complexul de Înviorare Numărul Unu. Exista și Numărul Doi, da’ era un Complex mai complex, urmau să-l înveţe mai încolo, când nu mai erau pifani.

În acea primă zi întreagă acolo, după masa de dimineaţă, profitând şi de faptul că vremea era frumoasă, fură plimbaţi la pas prin toată unitatea, s-o cunoască. Era mult mai mare decât li se păruse, se întindea pe câteva hectare bune. În partea opusă intrării erau atelierele şi depozitele, în dreapta – Comandamentul, în faţa lui uriaşul Platou de adunare a întregului regiment.

– Mamăăă! Aici te pierzi uşor! şuieră Radu.

– Ai vrea tu! îl linişti Mircea.

– Lăsaţi, copii, va fi o cale…, profeţi enigmatic Poppeye.

Cecil Beaton: Theatre of War -2

Îl crezură pe loc. Poppeye era o figură. În primul rând, era singurul dintre ei care nu era utecist!! La 19 ani, fără să fi făcut pușcărie, asta era ceva super-tare și mega-rar. Existau, desigur, explicații. La o oră de Mate, de pildă, după ce nu știuse nimic – big surprise! – proful îl gratulase cu un 3 și-i ceruse să-i prezinte carnetul de note, întru înscrierea performanței. Poppeye găsise prin clasă un ziar și se-ntorsese cu el la catedră, întinzându-i-l profesorului.

– Ce-i asta!?

Scânteia. Organul central al PCR, răspunsese rebelul, făcând clasa să bufnească în râs la cuvântul „organul”. N-am carnet, scrieți aici, pe margine…, mai explicase el.

– O să te dau afară din școală! țipase cadrul didactic sfidat.

Poppeye împăturise tacticos ziarul, îl pusese sub braț și, privindu-l în ochi pe dascăl, îi spusese cu admirație nedisimulată:

– Mă, tu ești mai tare ca Moș Crăciun!

Scandal, „Să vii cu tac-tu tuns la școală și cu mă-ta, să iau contact!”, nota scăzută la purtare, circ. Și neprimire în UTC.

Mai exista însă un motiv pentru care camarazii de arme tindeau să-l creadă pe Andrei Petrescu, alias Poppeye, cel puțin în probleme militare; același motiv pentru care nu fusese exmatriculat când cu Moș Crăciun: mama lui lucra la Cartierul General al Armatei Române și, chiar dacă era acolo doar secretară, conta. Avea să conteze pentru tot divizionul…

Dar să nu anticipăm.

Tot în acea zi făcură cunoștință cu armamentul personal și „efectele” anexe. Arma era un AKM, varianta din 1959 a multpreacelebrului Automat Kalașnikov, cu calibrul de 7,62 mm, același ca al pistoletului Carpați. Ușor de încărcat, folosit, demontat, montat, funcțional chiar și după ce e scufundat în apă ori îngropat în nisip, foarte precis pentru o armă din categoria lui, cu o „bătaie eficace” (citește: omoară omu’) de până la 400 de metri – nu degeaba e până azi cea mai răspândită armă de foc din lume, cu peste 100 de milioane de exemplare fabricate şi vândute oficial, başca un număr necunoscut de bucăți de contrabandă.

Arma avea o pârghie laterală cu trei poziții: închis (siguranța), foc cu foc și foc automat. Pe țeava ei se putea monta baioneta, în fapt un cuțitoi bestial și multifuncțional, puteai să tai cu el talpă de bocanc, să deschizi sticle de bere și, cuplând-o ingenios cu teaca, să decupezi tablă! O armă albă senzațională, aproape la fel de letală ca automatul. În scurt timp, aveau să învețe și să exerseze la nesfârșit o mișcare  de circ. În mod normal, când ești cu arma la picior, la comanda „Prezentați ARM’!” o salți cu dreapta și o prinzi cu stânga, în fața ta, încremenind așa. Dar cineva, cine știe cine și când, inventase o casacadorie: ridicai piciorul drept, arma cu baioneta montată (ceea ce îi ducea lungimea la peste un metru) efectua o rotație de 360 de grade pe sub picior (testiculele închideau ochii de spaimă) și abia apoi ajungea în poziția de onor.

Evident, mișcarea era ilegală, dar gradații și ofițerii încurajau – tacit sau chiar explicit – asemenea fapte de vitejie, în ideea că militaru’ trebuie să fie tare ca piatra, iute ca săgeata.

Mai trebuie spus că, până la sfârșitul ciclului de instruire, fiecare soldat trebuia să știe să-și desfacă arma în bucăți, s-o curețe, s-o ungă și s-o asambleze la loc în cât mai puțin timp.

Așadar, arma – purtată pe umăr, grație curelei, baioneta – în tocul ei, care se agăța de cureaua lată, ca și învelișul micii cazmale cu care se presupunea că militaru’ poate săpa un adăpost sau locul de veci al unui camarad; și la fel ca port-încărcătorul, un fel de borsetă supra-dimensionată în care încăpeau patru încărcătoare. Un încărcător de AKM înghițea 20 de cartușe, pe care le putea scuipa în mai puțin de trei secunde, cadența AKM-ului fiind de 700 de proiectile pe minut…

„Efectele” nu se terminau însă aici. În misiune, militaru’ mai trebuia să poarte, agățată pe după gât, și incomoda geantă cu masca de gaze. Incomodă și în același timp înspăimântătoare, căci cel mai nasol lucru care ți se putea întâmpla era să primești comanda „Cu masca pe fi-gu-RĂ!”, mai ales combinată ulterior cu un „Pas alergător, MARȘ!” La TR nu prea se-ntâmpla, dar la trupă, oho!

Oricum, dacă încărcătoarele, lopățica și baioneta erau bine fixate în curea și deveneau una cu trupul, iar arma era o prietenă iubită, masca era din alt film, urâtă de toată lumea.

Seara, osteniți de atâtea noutăți, se scurseră în dormitor, oprindu-se mai mult de formă în spălător.

Nu trecuseră decât un pic mai mult de 24 de ore de când aterizaseră acolo, speriați și ciufuliți ca niște pui de găină asupra cărora cade în picaj un uliu, nu trecuseră decât o noapte și-o zi, și totuși ceva se așezase în ei, și-n rău, și-n bine, erau deja ai locului, whatever it means, iar dovada veni imediat, una cu totul neașteptată: Poppeye luă cuvântul și întrebă cu voce tare, către toți cei din dormitor:

– Care faci una mică? Zece bani deschiderea.

Cinci secunde stop-cadru. Nu le venea să creadă. Dar după cinci secunde se ridicară șapte mâini și se auziră tot atâția de „Io!”

Cum pokerul în opt încă nu s-a inventat, se alcătuiră două mese. În trendul lor, hop și una de whist și una de bridge. La toate se adăugară și nelipsiții chibiți.

Ceilalți, însă, grosul, se culcară totuși. Dar nu le prea fu dat să doarmă, căci Blaind!, Pe de două!, Pas!, N-ai voie două!, Atuul e trefla sau Câte ai făcut?, bașca, firește, numeroase Băga-mi-aș!, se auziră până după două noaptea, chiar dacă la cinci jumate urma înviorarea.

Fragment de carte, în exclusivitate pentru catchy.ro, la câteva ore după ce a fost scris.

Primele fragmente le găsiți aici, aici și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Sfârşiţi

Căprioara de alături

Cine ai fost, cine eşti şi cine vei fi sunt trei persoane diferite

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
407 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro