Amy Winehouse – 4 ani de la plecarea sa, celebritatea crește

Judy Florescu

10 July 2015

judyCând un artist moare, brusc este regretat de toată lumea. În viață fiind, același artist este arătat cu degetul pentru ceea ce face greșit pe scenă sau în afara sa. Credeam că doar în România se întâmplă acest lucru, dar m-am înșelat. Aveam să simt pe propria piele ce înseamnă să moară un artist la Londra, și nu orice artist, ci artistul meu preferat din generația mea.

În aprilie 2011 la categoria Golden Ring, Fan Club, mi-am luat bilet la concertul lui Amy Winehouse din România de la Stadionul Iolanda Balaș Soter care avea să fie pe 18 august 2011. Îi știam cele 2 albume pe de rost și abia așteptam să o aud live pe jazzista britanică, a cărei voce incofundabilă exprimă atât de mult.

Nu am avut niciodată artiști prea aproape de sufletul meu din era muzicală contemporană mie. Eu am crescut cu muzica lui Judy Garland și am rămas la sound-ul acela al anilor de glorie adevărată a artiștilor internaționali. Pe vremea aceea imaginea nu te făcea artist. Trebuia să înveți cântece noi în fiecare zi, să înveți coregrafii noi, să înveți scenarii noi. Se lucra la un film șase zile pe săptămână fără pauză. Să faci un film de musical pe an în care actorul își folosea toată energia sa creativă în scopul reușitei colective, nu era deloc puțin lucru.

Amy Winehouse nu a jucat în filme de musical, dar a fost comparată de presa străină cu Judy Garland din punctul de vedere al tehnicii vocale, dar și al destinului tragic. Ca fană a celor două artiste, nu sunt de acord cu afirmația referitoare la destinul tragic, pentru că nu asta este important pentru valoarea muncii lor. În mod paradoxal, ceea ce dă valoare muncii unui artist și o menține în atenția publicului este chiar intensitatea vieții lor. Prin muzica lor căpătăm o părticică din ceea ce au fost o dată – în toate felurile de buni sau de răi – niciodată falși, întotdeauna sinceri față de munca lor. Asta e ceea ce contează. Iar publicul adevărat observă toate aceste aspecte.

Amy_Winehouse_portret_Judy_Florescu

Urmam un curs de jurnalism la Londra în vara lui 2011, eram în căutare de subiecte pe stradă și brusc mi s-a făcut foame. Intru în restaurantul meu preferat de tip take-away, și aud muzica lui Amy Winehouse, mai exact cântectul Tears dry on their own, iar cei de la casă îi fredonau versurile. Îmi zic: Ce drăguț! Și lor le plac piesele ei!

Începe ploaia londoneză. Intru repede într-un magazin să-mi iau o umbrelă. Tot muzica lui Amy mă întâmpină de la intrare. Măi, să fie! Ce noroc am! Muzica lui Amy e peste tot și  mă înveselește cu versurile ei triste. Ajung la cămin. Colega rusoaică mă întreabă cu un zâmbet malefic dacă am auzit că Amy Winehouse a murit. Era previzibil…Ce putea să se întâmple cu o dependentă de tot ce era mai rău pentru corpul ei? Dacă era așa de previzibil de ce nu a intervenit nimeni? Indignarea mă cuprinde. Cu fiecare an de la moartea sa, mai apare un material de succes – acum 2 ani tatăl său a scos o carte despre ea, anul trecut mama sa a înființat o fundație care să-i ajute pe cei dependenți de alcool, iar anul acesta a apărut filmul-documentar despre viața sa al unui britanic indian. Cum era de așteptat probabil, multe profituri financiare generează artista defunctă, semn că valoarea creației sale crește pe vreme ce trec anii și toată lumea beneficiază de pe urma ei.

tribut amy home

Am mers la casa lui Amy din Camden, Nordul Londrei, exact cu o zi înainte de a fi incinerată. Erau foarte multe flori, lumânări, desene, fotografii, mesaje cu RIP, se intonau refrenele celor mai cunoscute piese ale sale Rehab, Valery, Back to black. Unii fani plângeau, alții se pozau prin fața casei. Eu nu puteam vorbi sau schița vreun gest. Orice uimire nepremeditată mă înlemnește ca și puterea de a reacționa devine inexistentă, mă țintuiește o durere interioară tăcută și adâncă. Mă durea faptul că eram în fața casei sale unde Amy a compus toate acele cântece minunate pe care eu și alte zeci de mii de oameni trebuia să le auzim live pe 15 august la București. Mă enerva la culme că mă plimbam pe strada pe care aș fi putut chiar s-o întâlnesc pe Amy în carne și oase dacă veneam cu câteva zile mai devreme acolo. Și mă înnebunea faptul că nimeni nu credea că ea murise dintr-o mare suferință. Nimeni nu moare de prea multă fericire, nu? Pe strada sa, am întâlnit două pisici alb cu negru. Am mângâiat una dintre ele. Amy avea două pisici.

amy-winehouse-statue-2

Într-un interviu de la MTV, Amy spunea că se simte foarte norocoasă pentru că face ceea ce face. Nu mi-aș lua zilele dacă nu aș mai cânta, dar mă simt binecuvântată că pot scrie cântece și le pot cânta tuturor, peste tot în lume. 

Peste tot în lume va răsuna în continuare muzica sa, iar sufletele se vor vindeca auzind-o.



Citiţi şi

Back To Black

Tears Dry On Their Own

Fără selfie și glamour la Cannes

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
406 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro