Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Anonimul bucureștean

6 July 2018

L-am întâlnit pe 13 septembrie 2008. Nu știu cum îl cheamă. Nu l-aș recunoaște, dacă l-aș revedea. Mi-ar plăcea să știu că a ajuns un mare violonist. Pe unde ești, anonimule? N-ar fi o minune adevărată să citești și să-mi dai un semn? 🙂

Iată povestea lui. Și a mea, într-un fel. Eu am ajuns, cumva, să fac ce mi-am dorit atunci. Chiar dacă nu pe drumul cel mai ușor… El pe unde o fi? Au trecut 10 ani. Când?…

anonim vioară

***

Doamne, ce zăpușeală! Intru în scara blocului și de undeva, de sus, se aude tânguiala unei viori. Prea viu și clar ca să vină dintr-un apartament. Urc cu liflul până la patru și când ies, sunetul pare a veni chiar de deasupra. Mă uit din mers prin spațiul dintre balustrade și nu văd nimic. Vioara tace câteva secunde, apoi sunetul își reia, schimbat, curgerea. Intru în casă, azvârl școlărește încălțările, trântesc rucsăcelul pe jos și mă duc la frigider. Îmi răcoresc întâi fruntea, lipind-o de cutia de suc, din care gâlgâi mai apoi, cu sete. Fac o pauză între duște și aud limpede vioara chiar acolo, dincolo de ușa mea. Mă duc, o deschid încetișor și dau cu ochii de el. Îi întorc la fel salutul și zâmbetul abia schițate și rămân să-l ascult, desculță, cu cutia de suc în mână, rezemată de tocul ușii. Omul cu vioara nu cântă pur și simplu, ci concertează. Și arătă într-un fel care răspândește o boare de intrigă. Câteva minute, cred, muzica lui sedează neliniști și griji. Dar una se dovedește mai îndărătnică și înțeapă fragilă bulă de acalmie. La naiba, cum de nu m-am gândit? N-am bani! Nici cât să fericesc pe unul mai amărât ca mine. Iar el continuă să cânte dumnezeiește. Trebuia să fi știut că nu putea fi vreun înger fără nevoi lumești. Inspectez rapid în gând lucrurile de care m-aș putea lipsi și care i-ar putea face lui vreo trebuință, dar rezultatul e dezolant. În afară de restul de suc și de câteva cuvinte de mulțumire și încurajare nu-mi mai vine nimic în minte. Devin adepta teoriei conspirației pe seama căreia, de obicei, mă amuz copios. Fiindcă blocul ăsta era locuit când am plecat azi dimineață, iar de când m-am întors nimeni nu urcă, nimeni nu coboară, nimeni nu strigă, nimeni nu plânge, nu geme, nu tușește, nu se-aude nici măcar un lătrat. Și jur că în scară asta sunt cel puțin o duzină de câini care nu se suportă.

Tânărul se oprește din cântat și mă simt somată să rup tăcerea. “Cânți minunat…” Coboară vioara de pe umăr. “Mulțumesc. Am fost de multe ori pe-aici. Acum fac turul de adio.” Mirarea mea îl face să continue. “Am terminat Conservatorul anul acesta. Mă voi angaja curând și nu voi mai fi nevoit să fac asta.” Mă simt mai puțin persecutată și umorul se dezmeticește. “Și eu sunt între joburi.” Zâmbesc, dar simt că trebuie să fiu mai explicită. “De fapt… voiam să-ți spun că… nu te pot ajută cu nimic.” “Nu vă faceți probleme… Mă bucur că v-a plăcut.” Se apleacă să-și ia cutia viorii și o broboană de transpirație i se prelinge până în vârful nasului și cade. “Mă scuzați, e foarte cald.” Se pregătește să plece și eu să mă retrag în garsoniera mea închiriată în care trăiesc o boemă întârziată cu cel puțin vârstăa lui. “Sărut mâna.” “La re… aa… stai puțin. Ce zici de un suc?” Îmi arătă iarăși zâmbetul de băiat bine crescut de lipsuri. Agit vesel cutia. “E rece, rece! Hai, vino!” Ispita funcționează și vine. Trece pe lângă mine și închid ușa. Nu miroase a transpirație, deși tricoul îi e ud, ud, lipit de spate, iar fruntea – brumată ca o sticlă de Chardonnay. Lasă vioara în hol, mă urmează în bucătărie, se așază și rămâne, bătrânește, cu mâinile fine pe genunchi. Fac vânt cu piciorul unuia dintre pantofi în hol și îi întind mâna. “Mihaela!” Mi-o strânge molatic și constat că, ciudat, reflexul de a-mi trage mâna ca friptă e nefuncțional. Fac loc prin împingerea a tot ce ocupă în dezordine masa – laptop, reviste, hârtii, pixuri, scrumieră, cana de cafea de dimineață, și îi torn sucul într-un pahar pentru vin alb. N-a spus cum îl cheamă, dar n-o iau ca pe o impolitețe și nu mă tem că sunt singură cu cineva despre care știu atât de puțin. Mă uit la el în timp ce-și bea, cu ochii aproape închiși, zeama roșie de portocale siciliene… oare? Are părul negru și tenul alb, e înalt, cam atletic pentru un violonist, îmbrăcat corect și curat. Pantofii obosiți mai au încă luciu. Lasă cu grijă paharul golit din mână și se uită spre reviste. “Scrieți?” “Aș putea spune, exagerând un pic, că da. Zâmbește și are dinții foarte albi. Ia o revistă și o frunzărește. A nimerit-o chiar pe cea în care n-am semnat încă nimic. Tac, dar în gând turui. “Pentru că, de câte ori mă așez în fața calculatorului, mă somatizez instant. Ideile se zburătăcesc precum găinile speriate de vulpe, cuvintele se joacă de-a baba-oarba cu mine, mă apucă cârcei imaginari, care chiar dor, la fel de incredibil cum îl doare câteodată pe un ciung mâna lipsă, am simultan simptomele celor mai subversive psihoze… Întrerupe, fără să știe, explicația patetică. “Arată bine…” “Și nu numai.” Se întoarce la copertă. Nu pare să fi căutat ceva anume. “Știința de a fi bărbat…” mai zice, deloc ironic, deloc impresionat. E natural și deloc ofensator dezinteresat de lucrurile pe care le consideră fără loc ori rost în viața lui. Mă uit mai atent la el și întrebarea pleacă de capul ei. “Ascultă, necunoscutule, ce-ai zice dacă am sta de vorbă despre tine și eu ți-aș spune apoi povestea aici?” și bat de câteva ori, mărunt, cu palma pe revistă. “Nu poți să mă lași așa, știindu-i doar sfârșitul.” Ochii lui refuză înainte să o facă și cu voce joasă, calmă, hotărâtă. “Îmi pare rău… Nu pot. Au mai încercat și de la niște ziare, de la o televiziune chiar… oameni pe care i-am întâlnit când cântam. Poate nu mă credeți, dar e prima dată când intru în casa cuiva, așa cum am făcut acum. Am refuzat mereu. Nu vreau să știe nimeni nimic, nu vreau să apar nicăieri. De zece ani, în fiecare zi, fac asta și Dumnezeu mi-a ajutat să nu mă întâlnesc cu niciun coleg, profesor sau cunoscut.” În fiecare zi, 3650 și ceva de zile?! “Câți ani ai?” “24.” “De la 14 ani…?” “Da, din cântat am trăit, eu și mama, care e pensionară de boală de 15 ani.” “Tatăl tău…?” Face un gest cu mâna, greu de tradus. “A dispărut brusc din viața noastră în urmă cu zece ani. Nu spune “a fugit”, ci “s-a volatilizat”. “S-a mutat undeva, la țară.” “L-ai mai văzut?” “Nu. Mai sună el, rar, atunci când e treaz. Am înțeles de la mama că e alcoolic.” “Îl învinovățești?” “Acum, nu. Multă vreme nu l-am putut ierta. Dar de când am înțeles că e o boală grea și asta, nu-l mai condamn. Câteodată chiar mă gândesc dacă și cum l-aș putea ajuta.” Face o pauză. “A fost mai bine că s-a întâmplat așa. Erau atâtea scandaluri… Nu știu ce-ar fi urmat. Dar mama sigur n-ar mai fi trăit mult și nu știu ce s-ar fi ales de mine. Pe vremea aia chiar mă bătea gândul să fug de-acasă. Tot de dragul ei n-am făcut-o.” Vorbește cu greutate, dar vorbește. Nu vreau să plece. “Îți fac o cafea.” Nu mă oprește. Pun apă la fiert, spăl cana și vreau să-l ascult. Nu mă miră că vorbește despre lucrurile pe care nu vrea să le facă publice, pentru că știu că anonimatul și hazardul nasc adesea confesiuni surprinzătoare. Îi torn cafea. “Spune-mi, cam cât câștigi… câștigai într-o zi în care muzica ta deschidea ușile și nu dădeai peste melomani ca mine?” Se uită mustrător că amintesc de musca de pe căciula mea. “40 – 50 de lei. De sărbători, ca toată lumea, ceva mai mult.” “Vă era de-ajuns?” “Pentru unii poate părea chiar mult, dar medicamentele mamei au fost mereu foarte scumpe. De aceea am și ieșit în fiecare zi.”

E împăcat, deloc dramatic. Încerc să văd în el copilul care avea un serviciu cu jumătate de normă, zilnic, câte 3-4 ore, în care colinda Bucureștiul și cânta în scări de bloc, niciodată în locuri publice. Copilul, adolescentul, tânărul, care a așteptat răbdător ca cineva să-i deschidă ușa la care niciodată nu bătea și să-i dea ceva fără ca vreodată să ceară. Și care, atunci când primea, în loc de bani, o haina purtată de un copil mai norocos, sau cozonac, pască, tort, friptură, ouă roșii, bomboane de pom, colivă, colaci, ulei ori făină, nu se putea bucura. Pentru că știa că nu le poate schimba pe medicamente. Mă ajută cu povești despre neomenia oamenilor mari. Apoi îi iartă, creștinește, pe toți. “Am simțit de mic pe pielea mea și cum e să-ți dea cineva din suflet, fără să te umilească, și cum e să primești ceva dat cu trufie și să fii privit de sus. Așa am învățat că toți avem neputințe de care nu suntem neapărat noi vinovați. N-am judecat pe nimeni. Am cântat și am spus mulțumesc. Atât. Știu asta de la mama, care niciodată nu a povestit nimănui cum și din ce trăiam. A purtat durerea asta, ca și boala, cu mare discreție și demnitate. Înțelegeți de ce nu pot face asta tocmai acum, când aproape am ieșit la liman? Știu că vecinii noștri nu citesc asemenea reviste” trece cu palma peste coperta lucioasă, “dar nu e numai povestea mea. E și povestea mamei mele. M-aș simți că un trădător. A fost secretul nostru și l-am păstrat fără să-mi fi spus nici măcar o dată în toți anii ăștia să nu vorbesc cu nimeni.” Aproape din nicio frază nu lipsește mama. Căreia, atunci când viitorul aducea a sfârșit de lume, fiul de 14 ani i-a făcut o propunere de afacere: “De ce nu încercăm să facem bani cu vioara?” Afacerea asta semăna izbitor cu cerșitul. “Ai simțit că cerșești? Că întinzi totuși mâna, chiar dacă în ea țineai o vioara?” “Nu. Deși au fost probabil mulți cei care considerau că ceea făceam era tot un fel de cerșetorie, eu n-am cerșit. Eu am muncit, am învățat și repetat în plus față de ceea ce făceam pentru școală, ca să am un repertoriu variat și bine interpretat. Eu am cântat pentru toți. Câte jumătate de oră pe fiecare scară, câte 5-6-7 scări pe zi. Cine a vrut a dat, cine nu, nu.”

Așa, îmi place. Asta e atitudine. Și-atunci, de ce ți-o fi rușine? “Singurii pe care nu i-am înțeles au fost cei care deschideau ușa doar pentru a arunca cu vorbe de ocară. Mama a fost mai afectată. Părea întreagă, tânără, în putere, și unii o judecau cu asprime. Ea nu se apăra, mă lua de mână și plecam. Ca s-o scutesc, m-am hotărât după un an să merg singur. Eram foarte orgolios atunci, la 14, 15 ani. Încruntat, tăcut, furios. Mai târziu, n-am mai simțit decât responsabilitatea celui care pune pâinea pe masă și grija ca felul în care o fac să nu se afle.” Nu se consideră bătut de soartă. E întreg, are două mâini și o vioară, nu se uită în sus decât foarte rar și atunci o face cu prudență. Mai tot timpul a privit spre cei mai necăjiți decât el și s-a simțit norocos, binecuvântat și ocrotit. Fericirea înseamnă pentru el să fii sănătos. Atât. “Ce ți s-ar mai putea părea greu pe lumea asta?” Mâinile lui frumoase devin neliniștite. “Sunt destule nenorociri mai mari. Știți parabola cu necăjitul căruia i se părea crucea lui prea greu de dus?” “Nu…” “Cunoscând bunătatea lui Dumnezeu, dar în același timp gândindu-se că fusese uitat la împărțeală norocului, I se înfățișează cu rugămintea umilă să-i schimbe soarta. Dumnezeu îl ascultă și îl trimite într-o încăpere în care erau tot felul de cruci, la alegere. Omul o lasă ușurat deoparte pe a lui și începe să caute o alta mai lesne de dus. Întreaga zi le-a cântărit pe toate și până la urmă s-a întors spășit în fața Domnului purtând aceeași cruce: “tot a mea e mai ușoară, Doamne, iartă-mă!” E înțelept. Copt de timpuriu. “Ai o iubită?” “Am.” Și e, ca și el, tot nevoiașă. “Ea știe?” “Da. Ne iubim.” Simplu. “Prieteni ai?” “Am colegi. N-am avut timp prea mult de socializat, dar nici nu m-am izolat.” “Ai mai avut vreme să citești?” “Nu. Lectura mea a rămas la nivel de clasa a XII -a. De școală m-am ținut cu îndârjire. Altfel, rămâneam un scripcar oarecare.” Zâmbesc și îl încerc. “Cât ești de bun?” “Nu sunt de zece, dar de nouă curat, da! Poate cu mai mult studiu…” Nici trufaș, nici modest. Cât timp o fi trecut? Și-a terminat cafeaua. Și eu, țigările. Îi iau cana din față. “Vrei să-ți ghicesc?” Râde scurt. Amețesc neîndemânatic restul nebăut și întorc cana cu gura în jos pe o ditamai farfuria. În partea opusă cozii, apare o mică pată negricioasă. “Chiar va pricepeți?” Recunosc parțial mica înșelătorie nevinovată. “Am mai degrabă intuiții.” Sună telefonul. Îl închid fără să mă uit cine a fost. Oricum, nu cred că era cine aș fi vrut. Cine o fi fost nu insistă. “Ai mobil?” “Nu.” “Și dacă se întâmplă ceva cu mama ta cât ești plecat?” “Aș ști.” “Ai fost plecat din București vreodată?” “Nu. V-am spus că n-am lipsit de la locurile de cântat nici măcar o zi.” Înghit în sec. “Aveți televizor?” “Da.” “Te uiți?” “Nu prea. Îmi mai povestește mama câte ceva. Mă cheamă când dă peste orchestre, recitaluri sau filme despre viori sau mari interpreți.” “Te temi de ceva?” “De răutatea unor oameni, deși din bunătatea altora am trăit.” “Ai fotografii?” Dă din cap că nu. Nu destule. “De toate, vreo trei. Ultima e de pe la zece ani. Niciodată n-am avut bani să cumpăr pozele făcute la școală. Restul dărilor le plăteam ca oricare elev, dar niciodată ceea ce era considerat un moft. Amintirile, toate, le păstrează mama mea. Din când în când, îmi mai povestește despre mine. Deși încep să n-o mai cred pe de-a-ntregul. Mă tem că minte de dragul meu. Mereu schimbă câte ceva și întotdeauna în bine.” Mă gândesc că o fi felul ei de a-l răsplăti făcându-i copilăria sau adolescența să pară mai frumoase. “Plânge?” “Cine? Mama?! Niciodată.” “Tu?” De ce mi-ar răspunde? O face. “Păstrez lacrimile pentru ceva frumos.” Iau cana cu mână sigură. Băiatul asta merită o soarta mai bună. Crepusculul face dificilă deslușirea semnelor, chiar presupunând că le-aș cunoaște. Încerc să găsesc o formulă între limbajul ghicitoarelor cu fuste și cel al Uraniei. Așteaptă, amuzat, cu un interes mai degrabă politicos. “E un semn aici… ca o pâlnie… cu gura spre o margine fără urme de zaț…curată… luminoasă. Ca și cum ai ieși dintr-un tunel.” Nu-i arăt, cum am văzut că fac adevăratele fortune tellers, pentru că nu e nimic care să semene cu o pâlnie pe fundul ori pe pereții cănii. “La vărsare… parcă văd un…”E”*. Da, sigur e un “E”… mare.” Ridică sprâncenele. “E?” Ridic și eu din umeri, neputincioasă în față semnelor. Maktub! “Așa apare aici.” Mai răsucesc cana în așteptarea unei alte idei, cu un punct mai inteligentă. “Ar mai fi… un profil de cămilă… wow, cu două cocoașe.” “Și ce înseamnă?” Cămila era din vis, dar cui îi pasă? “Bani.” Doamne, sunt așa de puțin subtilă. Iar credibilă, deloc. O scurtez. “E o ceașcă bună, nu e încărcată. După cum arată, o să-ți fie bine.” Nu pare convins. “Cine știe?” Corect, și cu siguranță nu eu. “Ți-ai dat licența?” “Nu. Era imposibil. Din 30, doar șapte s-au înscris și patru dintre ei au picat. Nici n-avea rost să încerc. Trebuie muncă serioasă și ultimul an la Conservator e foarte greu. Nu e timp nici dacă nu ai altă treaba decât studiul.” “Și cum o să te poți angaja?” “N-am ratat niciun curs în facultate. Am un atestat de pedagogie și psihologie. Voi fi suplinitor la o școală.” “Vei câștiga mai puțin decât acum. “Știu, dar voi fi profesor.” Cum să ajuți un om care s-a ajutat singur, care nu cere și nu așteaptă nimic de la nimeni degeaba? “Și vrei să rămâi profesor?” “Nu. Aș vrea să cânt într-o orchestră, să ajung solist.” “Ai participat la concursuri?” “Da. În țară, adică aici, în București. La cele importante, care se desfășurau afară și care, câștigate, ar fi însemnat burse de studiu sau premii în bani, n-am avut cum să mă prezint.” Se așterne tăcerea. “Voiam să te mai întreb ceva. Despre umilință.” “N-am fost umilit pentru că nimeni n-a știut ce fac. Umilitor mi s-ar părea acum să se afle cum am trăit.” “Dar n-ai făcut nimic rău. Tu nu ești mândru că de zece ani te crești singur și că ai avut grijă și de mama ta?” “Ba da, dar aici nu suntem în America.” Zâmbesc. “Da, nu știu cum e în America. Dar povestea mea, făcută publică, mi-ar aduce numai necazuri. Lumea m-ar suspecta că încerc să impresionez și să câștig ceva. Poate chiar m-ar disprețui pentru asta.” Mai încerc o dată. “Poate că nu. Poate că unii ar face pasul din telenovele în lumea reală și ar vedea că oameni că tine există cu adevărat, neștiuți, la tot pasul. Poate altcineva ar găsi curaj și speranță în povestea ta. Poate un mecena citește ori aude despre tine și îți întinde o mână.” O ține pe-a lui. “Nu, nu pot. Și-apoi, ce-a fost mai greu a trecut.” O țin pe-a mea. “Dar, zi drept, n-ai avea nevoie de o vioara mai bună sau de bani pentru concursurile alea mari despre care vorbeai? Și de timp să te poți pregăti cum se cuvine?” “Sigur că da, dar poate voi da lecții particulare, poate voi fi invitat la reuniuni mai simandicoase să cânt café-concert…” Sigur! Poate vei câștiga la loto fără să joci, încăpățânatule! “Deci nu-mi spui cum te cheamă și nu vrei să apari într-o revistă…” “Nu. Îmi pare rău.” Îl cred. Mi-a spus destule, nu știu de ce, dar sigur și pentru că e încredințat că n-o să scriu despre el. Aș fi o nemernică, dacă aș face asta, nu? Se ridică. Își ia cutia și ne îndreptăm către ușă. “Mulțumesc și… succes cu scrisul.” Îi întind din nou mâna. Mi se pare sau chiar mi-o strânge mai sănătos? “Și tu să ai succes, domnule profesor suplinitor.” Râde ușurat ca un spovedit. Nu mai e transpirat, tricoul i s-a dezlipit de pe spate. Mă uit după el. Nu va mai cânta în blocul asta niciodată. Nici eu nu cred voi mai locui multă vreme aici. Se aude liftul oprindu-se. “Hei, nu-mi spui măcar ce cântai? A cui era muzica?” “Încă nu i-am pus un nume.” Și dus a fost. Înapoi, în bucătărie, aprind lumina și mă mai uit o dată pe fundul cănii. Nu știu de unde, dar chiar este un “E” acolo. Mare. Prostii! Mă așez la calculator și primele cuvinte apar pe monitor. “Anonimul bucureștean”. Fie ce-o fi, divinație spontană sau nu, merităm amândoi o șansă.

“E”-ul acela pe care am spus că l-am văzut în ceașca de cafea era de la Esquire, revista la care îmi doream cu foc să ajung să scriu. Le-am trimis textul. Am presupus că nu le-a plăcut, pentru că n-am primit niciun răspuns. Poate că a fost mai bine, așa rău cum a fost atunci. Doi ani mai târziu se năștea Catchy…  



Citiţi şi

Nu sunt bine…

Te rog să nu pleci astă seară

Bărbatul trebuie să facă primul pas, nu femeia

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,273 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro