Anul meu viitor începe cu uşa din dormitor

Carla Alina Buleanu

8 January 2014

Carla Alina BuleanuEra acu’ mulţi ani, în ianuarie. Văzusem eu c-aşa se face. Aşa-ţi construieşti viitorul!

Îşi iei toate dorinţele, până şi alea de nu-ţi vine să ţi le spui nici ţie la ureche, le pui pe-o listă, cauţi imagini potrivite pentru fiecare prin reviste lucioase, le decupezi şi… nu, nu le bagi în sertar. Le lipeşti într-un loc de unde să le vezi mereu.

Ca o blondă adevărată, mă aşez în pat ca să văd ce zăresc eu de acolo atunci când deschid ochii dimineaţa. De parcă nu mă trezeam în acelaşi pat de ani, de parcă n-aş fi ştiut şi cea mai mică zgârietură din fiecare perete al dormitorului. Da’ acu’ era treabă serioasă şi trebuia să fiu tacticoasă! Era viitoru’ meu în joc!

Închid ochii, îi deschid şi pac!.. peretele cu tablouri. Nu-mi convenea. Am stat puţin şi mi-am luat viitoru’ la o discuţie: “Fii atent! Oricât de mult mi te doresc, la Audrey n-am cum să renunţ. Tablourile cu ea nu pleacă de pe peretele ăla!” Mă aşez la loc, închid ochii, îi deschid brusc, de parcă m-aş fi sufocat în somn, şi pac! Uşa! Logic! Uşaaaa! Ţâşnesc fericită şi-mi iau “catalogul de produse” cu a mea comandă pentru viitor, pe care trebuia să i-o expediez Universului prin intermediul… uşii de la dormitor.

Cât a durat “lipeala” propriu-zisă a pozelor? Vreo trei zile… De ce? Cum de ce? S-a lăsat cu multe conferinţe interioare:

– Dacă pun poza asta sus înseamnă că e dorinţa aia mai importantă!

–Pai, şi e?

– Nu ştiu, nu cred. Deci, ce pun sus? Planu’ personal sau profesional? Ce-i mai important pentru mine? Profesional, bineînţeles!

– Da? Hmm… ce urât. Nu-i mai important emoţionalu’?

– Nu. De ce să mint, dacă asta simt acu’.

– Da, ai dreptate. Nu minţi! Nu TE minţi.

Maşina! Hai să pun şi-o maşină!

– Trebuie să te gândeşti la ea în detaliu.

– Ok… M6-le ăsta negru.

– Da’ n-ai gusturi proaste! Începătorii conduc BMW-uri în două uşi??

– Nu.

– Păi, atunci începe şi tu cu ceva mai omenesc.

– Mda, ai dreptate.

(după o pauză de căutări)

– Ăştia în revistele glossy n-au Dacii…

– M-ai disperat! Bine! Pune BMW-u’!

– Aşa, bun. La mijoc… hobby-uri şi jos de tot familia.

– Pe bune?? Familia la coadă?!

– Păi, da, dar nu e ca şi cum aş subestima-o, dar familia e ok, e mereu acolo.

– Hmm, asta zici tu. Familia trebuia să o pui prima, acolo lângă tocu’ de sus al uşii!

– Aaaaaaaa! Tre’ s-o iau de la capăt!

Chestii de genu’ ăsta li se pot întâmpla doar balanţelor cu ascendent în… Balanţă. Pentru oamenii sănătoşi la cap dureaza mai puţin, sunt sigură.

Epuizată şi cu nervii întinşi la maximum, am terminat într-un final. Decupasem până şi literele pentru cuvintele pe care voiam să le adaug acolo… A fost prima şi ultima experienţă de psihopat-criminal în serie care părea că face scrisori anonime pentru viitoarele victime.

Audrey

Acum vreo săptămână îmi aduc aminte de treaba cu dorinţele pe uşă şi, vorbind cu cineva pe Facebook despre rezoluţiile pentru noul an, îi povestesc amuzată de ce şi cum am făcut eu atunci cu dorinţele. La câteva minute, persoana mă-ntreabă curioasă şi serioasă: “Şi? Ţi s-au împlinit?” Nu i-am răspuns la mesaj… două zile.

După ce am primit întrebarea asta, s-a lăsat linişte şi au început să-mi ţiuie timpanele. M-am uitat în jur şi n-am găsit pe nimeni care să-mi dea răspunsul. Rămăsesem doar cu mine şi trebuia să(-mi) zic ceva. Habar n-aveam.

Lipiturile mele nici măcar nu mai tronau pe uşa aia. Le luasem de acolo, le aruncasem, mă şi mutasem între timp. Aşa că am încercat uşor, uşor să-mi amintesc ce lipisem acu’ mulţi ani pe uşă. Am reuşit, le vedeam şi realizam că două (din muuulte) se-mpliniseră. Fiecare dintre ele… doar pentru un an, după care gata. S-au dus subit.

Abia acum am realizat că nici măcar nu-mi dădusem seama la momentu’ ăla că visurile mele de pe uşă începeau să se lege. Când s-au legat, le-am luat ca atare, ca şi cum mi s-ar fi cuvenit. N-am mulţumit nici măcar o secundă cuiva de sus, cuiva de jos, de lângă mine, chiar mie… nimănui. Mai mult, după ce mi-am agăţat viitorul de o uşă, m-am uitat la el vreo două… săptămâni, atât. După care, dus a fost, făcea parte din lemnul uşii, nu mai vedeam nicio poză, nu mă mai interesa.

Şi aşa am facut eu treaba pe jumătate. Pe jumătatea jumătăţii chiar.

Nu ştiu care-i reţeta, care-i secretu’. Ce ştiu sigur însă e că, dacă nu crezi în cine şi ce eşti cu adevărat, uiţi până şi ce-ai visat.

Anu’ ăsta n-o să mai chinui niciun perete, nicio uşă, nimic. Am o tăbliţă în cap pe care mi-am lipit propriile poze, decupate din interiorul meu… la fel de glossy.



Citiţi şi

Azi, acum, îți faci timp!

Alergarea bate Distonocalmul

Azi i-am văzut din întâmplare pozele pe facebook

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,094 views

Your tuppence

  1. Vezi bine că nu vezi bine! – Featured, Life Bites | Catchy / 10 January 2014 9:48

    […] vina se împarte, rănile se micşorează. Când te dai un pas în spate şi încerci cu adevărat să înţelegi, când îi tragi una peste bot ego-ului care nu mai poate […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro