Aș vrea să fiu George Harris

Gheorghe Recheşan

2 July 2014

În anul 2013, în întreaga lume, au fost ucişi 108 jurnalişti şi 232 au fost încarceraţi (raport întocmit de către Committee to Protect Journalists).

Gheorghe RecheşanMi-ar plăcea să colind lumea, doar cu o cameră, nu neapărat digitală, cu o duzină de role alb-negru, trei t-shirturi şi un cartuş de Gitane în bagaje. Aş vrea să fiu ca George Harris, să fotografiez, lunea, gunoaiele rămase pe sambadrom (pene artificiale, confetti de toate culorile, tuburi de gloss sau spermicid, condoame) iar marţi, după ce trec măturătorii cîntînd “caramba, caramba karacho um timo de-amor” să surprind în Punjab, Samoa, Phucket sau aiurea frumuseţea dureros de patetică a unei fete în zdrenţe .

Nu mi-ar plăcea să fiu Niépce, deşi dacă nu se inventa procedeul plăcii umede din colodiu aş fi fost capabil să produc nemaipomenite dagherotipuri, oricît de riscantă e metoda, dar în definitiv nici Paganini nu a murit din cauza sifilisului, ci pentru că în epocă luesul se trata cu mercur. Că veni vorba de vioară, n-aş fi vrut să fiu Ingres, deşi odaliscele lui cu o vertebră în plus sunt mult mai excitante decît un vraf de poze playboy, nici Gaugain leprosul, schimonosit de viziunea lui Somerset Maugham, aş fi vrut să fiu Picasso tînăr cu un douanier Rousseau cîntîndu-mi la scripcă din penumbra verde a junglelor lui naive. Malcom Lowry mai mult decît Hemingway, Siqueros în ciuda lui Dali, Schliemann nu Howard Carter, şi tot aşa pînă cînd pleopele îmi ard şi nu mai pot distinge nimic.

După ce developez un film şi aştept negativul să se usuce, visez cu ochii deschişi, sunt Alberto Korda şi din obscuritatea roşie îmi zîmbeşte cu o candoare feroce Che, sau Man Ray şi surprind picăturile de sudoare de pe mustăcioara Fridei Kahlo sau de pe coapsele în abanos viu ale Josefinei Baker.

Cînd am văzut prima oară o lună de aur topit peste Bosfor, mi-am pipăit vechiul Leika ce costase nou cam cît o călătorie în Orient şi mi-am dorit pentru un minut să fiu Evlya Celebi, să colind lumea pe spinarea unei cămile mehari de culoarea sării şi să scriu legănat în şa despre tot ce-mi văd ochii. Cu ochii minţii aş picta în guaşe sau sepia portretul Roxelanei- Hürrem Harem Haseki, “zîmbetul din harem”, sau aş rătăci fără ţintă, dar cu o cutie de pasteluri în mîini, prin Zanzibarul fantastic de acum trei secole, aşteptînd ca în faţă să-mi răsară o siluetă androgină, de strălucirea mercurului, Freddy Mercury imberb şi candid ca o nubilă sclavă etiopiană. N-aş vrea să-i fotografiez pe Lennon, Bowie sau sir McCartney, ci doar pe Jim Morrison în alt Paris, unul fără efecte nanoplex. O uşă se închide peste vocea lui.

N-aş putea rezista mai mult de o oră într-o cameră tapetată cu fotografiile lui Beyonce, dar aş putea dormi pe pămîntul gol doar ca să pot surprinde privirea Jelenei Tomasievic. Ironia supremă este că nu pot ieşi dintr-un studio unde fotografiez tot timpul numai porcării, dar în nopţile insomniace din iarnă pînă-n toamna aurie, pot fotografia orice. Delfini, vulcani şi nori peste coroanele cocotierilor, iar din umbră să răsară o vahinee zîmbind, cămile albe, dune de purpură în Sahel, ruinele din Cherchell sau muşchii vibrînd ai unui pur-sînge arab, care în minutul următor să cînte şi să danseze ca iapa de Tina Turner.

woman-posed-speaking-in-to-bull-horn

Ar fi amuzant ca Frida, Sarah Bernhardt, Edith Piaf, Colette sau Camille Claudel să-şi facă cont pe facebook şi să poţi chatui cu ele, să le întrebi ce au iubit mai mult, bărbaţii, efemerul, imaginea uneori falsă prin care le priveau contemporanii sau… Sau…

Nu voi putea niciodată selecta între multele peisaje mentale pe cel în care am fost fericit măcar pentru trei mii de secunde. Plaja de la Costinești, o poiană din Apusenii care nu mai există, minutul în care plopii de pe marginea rambleului semănau cu chiparoşii lui VanGogh, porumbiștea încremenită de la marginea Novi Sadului, banca acoperită de ramurile sălciilor umede într-un parc vienez sau…

Nu poţi face alegeri perfecte, dar dacă aş putea, da, aş vrea să fiu un george harris viu, fiindcă George Harris a murit călcînd pe o mină artizanală lîngă Mazar-al-Shariff în timp ce fotografia un copil afgan mușcînd dintr-o lipie. Decapitat cu o macetă de traficanţii de coca din jungla columbiană. Împuşcat de grănicerii chinezi în timp ce străbătea trecătoarea Nangpa. Strivit de o alunecare de teren în satul Prigoria, la nici 40 de km distanţă de locul din care plecase Brâncuşi să-l întîlnească pe Man Ray, un om al razelor convergente subjugat de profilul domnişoarei Pogany, mai mult decît de cel al unei Vera Moore.



Citiţi şi

În spatele unei porți închise

Invitaţie la teatru: „Fugato labile pour Camille Claudel”

14 femei faimoase și parfumurile lor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
306 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro