Așa e o femeie puternică!

Miriam Eugenia Soare

1 February 2016

miriam soareStă pe patul sărac, în camera goală din mansarda primită mai mult din milă decât pentru chiria amărâtă pe care urmează să o plătească și-și peticește singura bluziță pe care a avut-o vreodată. Îi chiorăie stomacul de foame și ochii ei de culoarea alunei-verzi ard de tristețe, teamă și singurătate. De două zile s-a angajat la fabrică, la „Electronica”. O califică acolo, la locul de muncă. Primește un salariu mic, dar e munca ei și nu mai e nevoită să stea servitoare fără simbrie în casa mătușii. E orfană, nu pentru că i-au murit părinții, ci pentru că au dat-o mătușă-sii, ca să-i fie mai bine și să aibă o viață mai bună. Părinții, frații și surorile au rămas în îndepărtata Basarabie și probabil își imaginează că ea, Caterina, a devenit cucoană.

Când a venit în România avea nouă ani. Vorbea ruseşte și niciodată nu fusese la școală. Nici mătușa nu a dat-o la școală. La ce-i trebuia?! A culcat-o în bucătărie și au pus-o la toate muncile de prin gospodăria lor din București. A plâns oceane de lacrimi de dorul fraților și al casei părintești. S-a îmbolnăvit de frig și de foame. A învățat să citească de pe pereți, adică de pe firmele magazinelor, când o trimiteau cei din casă să cumpere ceva sau să facă diverse comisioane.

Până în ziua în care a auzit, la radioul din bucătărie, că se fac angajări la fabrică. S-a dus pe ascuns și s-a angajat, iar mai apoi, cu mândrie, s-a mutat în casa de alături de mătușă-sa, cu chirie. Unde s-ar fi putut duce în altă parte, dacă tot universul ei era o curte și o stradă? Era singură cuc. Nu cunoștea pe nimeni. Nu avea prieteni și până și limba o vorbea prost. Dar și-a luat viața în piept cu o încăpățânare care i-a fost caracteristică, toată viața. Era o fată plăpândă, nici frumoasă, nici urâtă. Suspiciunea izvorâtă din teamă și necunoaștere, alăturate unei intuiții ce s-a dovedit infailibilă pe parcursul vieții ei, o făceau să fie abruptă, tăioasă și tare nesociabilă. La fabrică muncea în trei schimburi şi nu lega prietenii. Colegii îi spuneau „rusoaica”. Bărbații colegi spuneau despre ea, că „e a dracului”.

femeie tristă

Acolo l-a întâlnit pe Ionel, care era total opusul ei. El era sufletul grupurilor ce se formau în pauza de masă. Ea mânca singură, într-un colț. El polariza toți colegii, cu povestirile hazoase și cu vitalitatea debordantă. Părea mereu ferice și fără griji. Nu prea înalt, slab, alb la ten, cu ochii aproape negri și părul negru numai inele. Colegii îi spuneau „jidanul”, pentru că era evreu. Numai gura lui se auzea. Râdea și fredona tot timpul. Ce a văzut ea la el, știu. Ce a văzut el la ea? Nu știu. Dar în noaptea de Revelion s-au căsătorit. Și el era orfan. Nici el nu avea carte prea multă, doar opt clase, și a învățat-o să scrie. Pentru că el era mai plăpând ca ea și mai mic de vârstă cu patru ani, Caterina s-a gândit că fabrica e o muncă prea grea pentru el. Și l-a dat la ucenicie, la croitorie. Nu era simplu. Trebuia să vii cu mașina ta de cusut, de acasă. De unde mașină de cusut? Ei nu aveau bani decât pentru tocană de cartofi. S-au împrumutat. Au stâns și au reușit să cumpere o mașină de cusut. Numai că Ionel era ca Pinochio. Nu dădea pe la ucenicie pentru că avea un anturaj care îl deturna din drumul său spre desăvârșirea profesională. Se ducea cu băieții, prieteni din copilărie.

Caterina, încăpățânată, – cum vă spuneam mai devreme -, îl împinge de la spate. Îl adună cu arcanul de pe drumuri. Îl toacă mărunt la cap, îi explică și vine cu argumentul suprem. Trebuie să-ți faci o meserie, pentru că vom avea de crescut un copil. Mda, n-aveau mobilă, n-aveau decât o cămăruță cu chirie într-un pod, n-aveau de niciunele, dar… vor avea un copil. Și uite așa, s-a nascut Vlăduț.

Un băiețel frumos, sănătos și adorat de mama lui, care însă trebuie să-l ducă la creşă, ca ea să se ducă la muncă. Așa erau vremurile. Până într-o zi când, îi face baie copilului, îl hrănește și-l culcă și se face dimineață, dar Ionel nu e nicăieri. Duce copilul la creșă, se duce la fabrică și Ionel nu e nicăieri. Nici azi, nici mâine nici… Își strânge copilul la piept și începe să bată spitalele, morga și secția de miliție. Plânge până nu mai are lacrimi, dar nu se lasă până nu-l găsește pe Ionel, sfântă încăpățânare. Iese de la fabrică și aleargă să-și ia copilul, pe Vlăduț, de la creşă. Acolo o întâmpină directoarea. Cu o privire impersonală îi explică cum îngrijitoarea a luat simultan doi copii în brațe ca să-i schimbe de scutece, iar pe al ei, pe Vlăduț, l-a scăpat pe jos și… a murit.

Stă pe patul sărac, în camera goală, din mansarda primită mai mult din milă decât pentru chiria amărâtă pe care urmează să o plătească și e mai singură ca niciodată. Nu mănâncă, nu doarme și aproape că nici nu mai respiră. Nu mai are nimic. Singură, fără nimeni alături, într-o margine săracă de cimitir și-a îngropat astăzi copilul. Pe Vlăduț. Se uită la ceas și fără vlagă se ridică și pleacă la fabrică. Muncește și plânge cu capul pe presă. E în schimbul de noapte. Dimineața, hotărâtă, se duce pentru a mia oară la miliție, să întrebe dacă cineva a aflat ceva de Ionel. De soțul ei care nici nu știe că nu mai e tătăl lui Vlăduț. Nu vrea și nu crede nici în ruptul capului că Ionel e mort sau că a dispărut fără urmă. Unde să se ducă? Astăzi are audiență la comandantul secției, colonelul Radu. Intră la el cu capul plecat, ochii plânși și cu speranța în palme. Cât era el de comandant și de colonel, i se face milă de ea. Atât de milă, încât îi spune adevărul. Ionel era arestat. Era trimis deja la canal. Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cât să îndure și ea? A căzut la podea. Nu mai plângea, că nu mai avea ce. Gemea ca un animal rănit. Se miră că Ionel ar putea fi dizident anticomunist. Dar nici vorbă. Ionel, în loc să ajungă la ucenicie, s-a dus să se vadă cu prietenii. Ăia jucau poker. El nu știa să joace nici șeptică. Dar chibița și el pe-acolo și se simțea șmecher printre prietenii lui. Când a venit miliția, i-a arestat pe toți pentru că jucau jocuri de noroc, aveau un comportament anti-social și făceau de râs clasa muncitoare.

Colonelul Radu a ascultat-o cu răbdare pe femeie disperată și chinuită din fața lui și, din milă pentru ea și pentru copilul pierdut, cu mici condiții, i l-a readus acasă pe Ionel. Ionel a devenit unul din cei mai vestiți croitori din București. Împreună au trăit toată viața lor, până când moartea i-a despărțit. Au avut alți trei copii și, când nu aveau nici mobilă și nici ciorapi în picioare, au cumpărat pentru fiica lor cea mare un pian cu coadă. Caterina l-a îngropat pe Ionel. După trei ani l-a urmat. La căpătâiul ei au stat cei trei copii ai lor, toți realizați profesional și material, și cei șase nepoți, cuminți și frumoși.

De fapt, eu nu am știut cum să vă explic altfel ce înseamnă o femeie puternică, temă atât de dezbătută și de controversată în ultima vreme. Și, atunci, v-am povestit despre mama și tatăl meu. Gândindu-mă la ei, am concluzionat eu, nu putem spune despre un om cât e de puternic decât la apusul vieții lui. Abia atunci, când el a trecut şi prin rai, şi prin iad. Cred că un om puternic, fie bărbat, fie femeie este un om care are curajul să cadă, dar are și puterea să se ridice iar, și iar, și iar…

Pe Miriam o găsiți cu totul aici

Și tu poți scrie pe Catchy!  :)   Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

Sfânta

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

Poate, pur și simplu, nu vreau…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
12,802 views

Your tuppence

  1. Claudia / 9 August 2016 6:56

    Iata un exemplu de text care isi are locul aici. Am citit multe pe Catchy rar asa un text bun

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
  2. Delia Pirga / 1 February 2016 17:21

    o povestire la superlativ ca de ficare data………….multumim

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply
  3. blue / 1 February 2016 14:19

    Un text care ti se urca in suflet, si-l face sa atarne. Sa-l simti in piept greu ca pe o piatra de moara.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 11 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro