Au trecut trei ani de la ultima cafea băută împreună…

Catchy

11 October 2016

Îmi amintesc duminicile copilăriei în foşnetul copacilor din Herăstrău. Îmi amintesc mesele de şah ascunse în umbra castanilor ce împrejmuiau poieniţa plină de copii. Băncile scorojite din lemn îngrădeau spaţiul în care se adunau săptămânal entuziaşti ai jocului pentru a privi partidele în desfăşurare. Îmi amintesc contrastul între negru şi alb al tablei de şah deasupra căreia el, în contrapartidă cu bătrânii locului, pierdea noţiunea timpului. Multitudinea de posibilităţi dintre care trebuia să aleagă următoarea mutare mă fascina, pentru că îmi doream să o găsească mereu pe cea câştigătoare. Obişnuiam să îmi ascund pumnii strânşi sub masa de piatră, stând lângă el la fel de concentrată, privind fix tabla de joc, convinsă fiind că dacă reuşesc să rezist până la finalul partidei, îi voi aduce victoria. Rareori se întâmpla să câştige, însă motivul pentru care metoda mea nu funcţiona de fiecare dată, îmi explica el pe drumul spre casă, era că, având adversari în vârstă, frumos era să-i lase să câştige.

Mulţi ani mai târziu, la un pahar de Jack şi o ţigară, în oraşul lui natal, mi-a mărturisit că bătrânii din parc erau foşti campioni naţionali la şah, care, în schimbul unor sume modice, îi dădeau lecţii şi strategii pentru partidele pe bani pe care le juca cu amicii amatori în restul săptămânii, când îşi recupera banii cu dobândă. Îmi spunea mereu că viaţa nu e pentru „fraieri” şi că oportunităţile sunt peste tot, dacă ai ochi să le vezi. Cu siguranţă că, dacă viaţa ar fi fost un joc de şah, l-ar fi câştigat detaşat.

tatal si fiica

L-am cunoscut într-o mie de ipostaze. Îmi aduc aminte emoţiile discuţiilor cu el, pentru că îmi recapitulam constant în minte potențiale răspunsuri pentru întrebări pe care le anticipam – mă îngrozea ideea că aş fi putut să-l dezamăgesc în vreun fel întrucât pentru mine, privirea lui era cea mai fidelă oglindă pe care o aveam la dispoziție.

Vorbea tot timpul tare – probabil pentru că nu-i plăcea să fie contrazis, însă îmi amintesc ziua în care a început să-şi exerseze calmul în discuţiile la cafea cu fetele sale, devenite adolescente. A decis atunci să-şi păstreze notele înalte din voce pentru subalternii de la muncă, oameni care-şi petrecuseră mare parte din viaţă în comunism şi pentru care el juca rolul dictatorului care punea lucrurile în mişcare, rol care i se potrivea mănuşă.

Îmi amintesc perfect râsul puternic, întrerupt fără excepţie de tusea seacă de fumător, din serile de petrecere pe care le organiza în apartamentul de două camere dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului. Parcă respir şi acum atmosfera din bucătăria de la etajul 3, în care se înghesuiau invitaţii la zile de naştere, onomastici sau petreceri de revelion, în care puteai tăia cu cuţitul fumul de ţigară. Carisma lui întreţinea ore în şir prietenii de pahar şi părea că-n acele seri se leagau alianţe mai puternice decât cele din forumurile de război. Ei îl vedeau indestructibil şi chiar dacă nu am reuşit să înţeleg de ce, erau în stare să i se dedice fără a primi ceva concret la schimb.

Îmi amintesc vacanţele din copilărie pe care le petreceam cu el şi care mi se păreau adevărate escapade din realitate. Erau zile în şir în care îmi îndeplinea orice dorinţă, deşi eu nu îi ceream nimic. Era mereu înconjurat de femei frumoase, inevitabil îndrăgostite de el, care însă nu rezistau mult în compania noastră, cel mai probabil pentru că – aşa cum obişnuia să-mi spună – locurile permanente ale femeilor din viaţă lui fuseseră ocupate cu mult timp în urmă.

Au trecut trei ani de la ultima cafea băută în compania lui, în bucătăria de la etajul 3. De atunci, vorbim zilnic.

De atunci, am mers mai des prin oraşul lui natal de la malul Dunării. În anii care au trecut m-a inspirat să renunţ la fumat şi să mă apuc de sport, mi-a fost aproape în drumuri lungi şi în încercări grele, mi-a arătat involuntar cine-mi sunt prietenii adevăraţi şi mi-a adus aproape oameni noi, m-a învăţat să fiu un om mai bun şi să recunosc bunătatea în oamenii din jurul meu.

Preţuieşte amintirile care-ţi şlefuiesc în memorie portretele părinţilor, pentru că doar prin ochii copiilor lor, aceştia-şi pot vedea adevărata frumuseţe.

Pentru Lucian, care ar fi împlinit azi 67 ani.

Guest post by Pink Lenses

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Așa te iubesc primăvara

“Vorbim noi, ciao!” Și au trecut 55 de ani…

Tu ești…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,004 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro