O perioadă am căutat prin farmacii naturiste, dar fără sorţi de izbândă. Explicaţiile şi proprietăţile acestei plante le-am găsit pe site-urile naturiştilor şi n-am găsit boală în fază incipientă sau cronică căreia să nu-i fie recomandată yerba mate. Şi după toate afecţiunile pe care le tratează are avantajul de a fi o plantă nelipsită din dulăpiorul de bucătărie al doamnelor, căci face minuni la surplusul de kilograme şi celulită.

Ca să ies din registrul acesta serios (care nici nu mi-e propriu, la drept vorbind) aş spune că e şi-un ceai potrivit crizei, în sensul că nu arunci planta după ce ai făcut ceaiul prima dată. O laşi în ibric şi mai torni apă peste ea. Poţi face asta de foarte multe ori şi ai să observi că ceaiul are mereu acelaşi gust. Incitant, nu? Un pont de la băutorii adevăraţi de ceai: când vreţi să obţineţi infuzie de plante nu fierbeţi apa! Luaţi-o de pe foc cam pe la 70 de grade. Numai aşa ceaiul de mate va fi licoarea perfectă.

De câteva luni, au început şi românii să importe yerba maté. L-am găsit la Plafar şi de-atunci nu mă mai despart de el. Nu mai beau nici cafea şi nici alte ceaiuri. Îi sunt fidelă doar lui yerba maté. Şi cum perfecţiunea nu s-a inventat, acest ceai are un neajuns (cel puţin din punctul meu de vedere): nu are un gust tocmai plăcut. Dar eu combin planta cu fructe de pădure, cu mentă sau cu fructe de goji şi e numai bun.

A nu ştiu câta oară îi mulţumesc lui Márquez: că m-a purtat prin Macondo, m-a “introdus” în familia Buendia de parcă eram de-a lor de-un veac (de singurătate), îi mulţumesc pentru realismul magic de rară eleganţă pe care l-am trăit parcurgându-i cărţile şi nu în ultimul rând îi mulţumesc pentru planta de maté.

Nu are acest articol menirea de a descrie yerba maté ca remediu medical, mi-ar lua prea mult, dar sunt peste 300 de afecţiuni pe care le ameliorează sau vindecă. Vreau doar să savuraţi şi voi ca şi mine o ceaşcă de ceai în care se află un pic din sufletul Americii Latine şi să mergeţi pe mâna lui Márquez. Fiecare cuvânt al operelor sale poartă amprenta celor 5 stele în galeria literaturii universale.

În rest, pictorul e enervant. Devine evaziv ori de câte ori se pune o problemă serioasă, n-are răspunsuri exacte, dă conotaţie inexplicabilă acolo unde numai el are răspunsul. Mă enervează faptul că nu-l “ghicesc” şi obosesc întrebându-mă de unde scoate neo-expresionismul ăsta pe pânzele de pe care nu mi-aş mai lua ochii.

Nu trăieşte din picturi, că n-ar fi posibil. Mai are o îndeletnicire: pictează biserici. Iubeşte în egală măsură ambele preocupări. Şi peste toate, tronează pescuitul. Îşi ia cu el frământările şi le cară pe baltă ca bătrânul Santiago a lui Hemingway. Când crezi că aici se opresc amabilităţile, aptitudinile şi pasiunile pictorului Mihalache, afli că face fotografie şi că a expus deja o mulţime de cadre. Mă simt jenată de lenevia mea când văd câte face omul acesta şi toate în slujba frumosului.

“Ce stă în spatele artei pe care o cultivi?” “Femeia. Pentru mine femeia e fascinantă şi mister nedezlegat. Eu o iubesc. Şi nu mă joc.”

O fi fost femeia femeia fascinantă, dar nici el nu-i comun, un oarecare. După ce stai cu pictorul Mihalache la taclale, te simţi molipsit de optimism. Viaţa pentru el, e-o caterincă despre care spune că îşi are oricum cursul ei. Simplu.

Mişto rău pictorul: bea cafea ca turcu’ şi trage din ţigară privindu-i fumul care se înalţă. Modest mai e! O vorbă bună n-are despre sine.

Clonează-te Ioane Mihalache! Să întâlnesc la fiecare pas oameni ca tine!

Când ies din Galeriile de Artă “Frunzetti”, unde pictorul îşi are atelierul, mergând prin ploaie către casă, realizez că am omis să-l întreb multe. Dar degeaba aş fi întrebat. Moromete cum e, mi-ar fi răspuns tot ce vrea el. Şi nici nu cred că aş fi vrut să aflu totul. Mai pe plac mi-e misterul.

Au apărut pe site-urile de socializare fenomene care duc creştinismul pe culmi ale ciberneticii: moartea şi praznicul personalităţilor. Când a răposat Amy Winehouse, a fost invazie de linkuri cu „Rehab” şi „You know I’m no good”. Preţ de două zile s-a zbătut lumea cu copy/paste de pe youtube pe facebook, twitter şi alte comunităţi virtuale. Apăreau românii ca naţia care nu asculta decât jazz-blues-ul artistei britanice şi nu exista urmaş de-al lui Ştefan să-i lipsescă la status „R.I.P. Amy”.

Când Steve Jobs a părăsit lumea, s-au găsit o mulţime de români care în sfârşit l-au descoperit pe magnat şi l-au declarat filosoful anului, dând cu copy/paste maximele şi cugetările co-fondatorului Apple însoţite de acelaşi „R.I.P. Steve”. Personal, mă îndoiesc că mulţi dintre aceştia să fi avut cunoştinţă despre existenţa acestuia înainte de vestea morţii.

De acelaşi „tratament” post-mortem a avut parte şi Johny Răducanu. „R.I.P. Johnny, R.I.P., R.I.P.” Asta timp de două zile. A treia zi a revenit lumea la linkuri care n-au nicio legatură cu jazzul. Cu Johny, nici atât. Acum două zile ne-a părăsit regizorul Liviu Ciulei. Stăteam în aşteptare să vădcum plouă cu „R.I.P. „-uri. Şi s-a întâmplat. Inspirată, anticipasem. Pac! „R.I.P. maestre”, „R.I.P. regizore”. N-aş putea aprecia dacă postatorii de R.I.P. sunt fanii maestrului, dacă ştiau ceva despre viaţa lui, dacă au suspinat la „Hamlet”, „Macbeth”, „Azilul de noapte” puse în scenă de el, dar ştiu că s-a umplut netul cu majusculele „RIP” şi ceva linkuri din „Pădurea spânzuraţilor”. La Liviu Ciulei doar o zi a fost agitația virtuală cu RIP-uri şi copy/paste. Cam aşa a fost omagiat marele regizor în spaţiul virtual.

Tragi-comic acest fel de a omagia personalităţi, trântind un link şi-un RIP, crezând că ne-am făcut treaba. Caraghioasă e şi englezirea expresiei „ Odihnească-se în pace” înlocuită cu „Rest in peace” folosită mai mult în varianta abreviată pentru că sună mai cool şi are avantajul că-i mai scurtă, un apanaj astăzi când omenirea e pe fugă şi n-are timp de bezele. Englezirea expresiei, în acest caz, ne duce cu gîndul la odrasla Chiriţei Bârzoi, care a venit de la Paris mai prost decât plecase şi amuza pe babaca cu „lingurision” şi „furculision”. Utilizatorul de internet al mileniului III nu-i mai departe. Ar fi în stare să se şteargă la gură cu mâneca gândind că-i la praznic, apoi să mai şi spună „Sărut mâna pentru masă” englezit, adică „Holy thanks” slobozind un râgâit a burtă suprasaturată, stând cu mâna pe mouse.

Dacă aş vorbi despre drama sălilor de teatru goale, n-ar fi nicio noutate. Depărtarea românilor de artele frumoase, unii o pun pe seama interminabilei tranziţii culturale, de orientalizare forţată a muzicii, de înlocuirea realului cu spaţiul virtual, mai comod, gratuit şi care nu implică prea multe calcule aşa cum e ieşirea la teatru.

Ştie şi soacra-mea despre Youtube. Îi spune “iutup”. Ai acolo tot ce doreşti fără prea mult efort şi după cautări ce nu durează decât o clipă. Greu mai vine omul în sala de teatru! Nu mai vrea să râdă, să plângă, să aplaude sau să se transpună în alte timpuri.

La ce să mai apeleze oamenii teatrului? Ce artificii să mai scornească? Cu inscripţionat tricouri, cu campanii pro-teatru, cu bilete distribuite cu japca în şcoli se pare că tot nu funcţionează.

Lia Bugnar, dramaturg, actor şi regizor a recurs astăzi, la o metodă mai puţin ortodoxă, dar provocatoare, gândindu-se că acolo unde vocabularul înţesat cu neologisme nu mişcă pe nimeni, eufemismul poate face minuni.

“Cine poate veni la teatru şi nu vine, mă-sa-i curvă”, lansează dramaturgul invitaţia colectivă. Mie mi s-a părut haios, curajos şi hazardat din partea ei. În fond e comic, de ce nu? Dar e şi trist căci în spatele acestei invitaţii stă drama artistului care-şi vede spectatorii din ce în ce mai rar prin sala de spectacol; e o absenţă care pe actor îl doare.

Dacă aş şti că Lia Bugnar are succes cu invitaţia asta, mi-aş asuma păcatul şi critica ulterioară şi v-aş înjura şi blestema numai să ştiu că nu evitaţi frumosul, lacrimile şi zâmbetele. Aceste trăiri se găsesc doar în teatru. Trăzni-v-ar gândul cel bun şi haideţi la teatru!!

Noi, femeile, putem dezvolta filozofii întregi despre păr, tratamente, măşti, balsamuri. Aici, recunosc, mă situez şi eu: în zona discuţiilor interminabile despre îngrijirea părului. Multe dintre ponturi le aflu din reviste de specialitate, ca tot omu’, dar o bună parte din secrete mi le-a împărtăşit un „parrucchiere” din Milano. Al naibii italian! Ştia totul despre păr, calviţie, mătreaţă, volum, bucle. Se lăuda c-o tradiţie în familie de peste o sută de ani. Frizeri şi stilişti, toţi. Era clar că în casa omului, îngrijirea podoabel capilare devenise religie.

Eu aveam reguli simple pentru spălatul părului şi nu mi s-a părut niciodată a fi vreo mare filozofie în asta. O bună bucată de vreme am crezut că produsele scumpe sunt neapărat şi bune pentru că „sunt profesionale şi sunt mai concentrare în ingredienţi”. Şi uite-aşa m-am aruncat ca hultanul înfometat pe Kérastase. Aş îndrăzni să fac şi-o anecdotă: ca să cumperi un şampon, un balsam, o mască-tratament şi-un ulei pentru vărfuri trebuie să te bagi creditor la banci. Rezultate bune, vizibile, nimic de zis, dar şi-un purcoi de bani.

Şi, lovită de criză şi implicit în bugetul alocat îngrijirii şi frumuseţii, am trecut pe plante sau pe „farmacia Domnului” cum ar spune Virginia Faur. Şampoane cu salvie, spirulină, nuci, kiwi şi alte corcoduşe s-au perindat prin dulăpiorul meu din baie de ziceai c-am mutat Plafarul cu depozit cu tot la mine acasă. Deşi aveau preţuri bune, numai eu ştiam cum suport încâlceala şi firul tern. Şi mi-am zis: „La naiba!” sperând să găsesc ceva potrivit.

Dar cum steaua mea norocoasă nu mă părăseşte, c-am făcut contract cu îngerul păzitor responsabil cu îngrijirea capilară, am dat peste un magazin în care intrasem să pierd timp printre glossuri până la intrarea la concert, la Ateneu.

Părul vânzătoarei flutura pe lângă tejghea făcându-mi în ciudă. Veninoasă, am întrebat: „Cu ce te speli de-ţi flutură cosiţele ca-n reclamele televizate?”. „Cu astea”, spuse ea, arătând cu degetul spre un raft unde erau produsele unei firme de care nu auzisem niciodată: Helen Seward. Astigmatismul şi hipermetropia mea nu-mi permiteau să le cercetez de la distanţă şi vânzătoarea, spirit mercantil şi avid de arginţi, în timp ce-mi explica fenomenalele calităţi ale produselor, mi le rânduia în sacoşă. Produse italiene, cutii mari şi multe la preţ de… 85 de lei.

„M-am ars şi cu astea”, îmi spuneam mergând către Ateneu. Am intrat în sala Filarmonicii cu traista de cutii care se potriveau al naibii de rău cu uverturile lui Dvorak. Le-am plasat sub scaun ca şi cum nu-mi aparţineau şi-am vibrat la viori.

Sunt şase luni de atunci şi am rămas cu două nedumeriri:

• De ce un produs italian se numeşte atât de englezesc, HELEN SEWARD?!
• De ce mulţi dintre noi nu credem că poate exista „mult, ieftin şi bun”? O fi snobismul, neîncrederea sau lehamitea experimentării?

Şi-o asigurare în final: aşa îmi flutură acum şi mie părul- ca al vânzătoarei. Ba mai mult: aduce cu al Zânei Surprizelor. Dar un neajuns tot e: îmi lipseşte gropiţa din obraz. :)

Mă bănuiesc uneori de dificultăţi în adaptare. Rezistenţa cu care îmi înfrunt clasicismul mă irită şi îmi pune etichetă de conservatoare (unii ar zice mai curând „înapoiată”).

Cu ani în urmă, când am vazut tablouri cu bestii, cu linii, hexagoane şi şuruburi, mi se părea că profanez pictura doar uitându-mă pe furiş la tabloul ce-mi părea o schiţă lucrată la scară mânuită de arhitect şi nicidecum de pictor. Mă cuprindea automat un dor de peisaj, de portret, de cameră râncedă, de pom singuratic, de copil cu obraji roşii sau chiar de icoană cu sfinţi cu chipuri ascuţite care spun totul sau nimic.

Şi trecerea de la bidinea şi var stins, la trafalet şi var lavabil, lucios, care se întinde egal pe pereţi, le-am acceptat cu reţinere.

Dar poezia… poemul… Eu când zic „poem”, „vers”, „poezie” spun rimă. Primele poezii pe care le-am citit în copilărie şi care nu aveau rimă, îmi repugnau. Nu ţineam să fie catren. Dar să fie rimă. Şi mai ales: începutul de vers să fie scris cu majusculă.

În Bacăul nostru, oraş al mărcilor de vază ale literaturii, pe unde au umblat paşii lui Bacovia, s-au născut alte generaţii de poeţi care dau altă faţă poeziei. N-aş putea să le cuantific eul liric şi nici să le măsor sensibilitatea. Nu mi-am propus una ca asta şi nici nu îmi atribui poziţii pe care nu le ocup. Vorbesc în schimb, din postura cititorului atunci când mă uit în cartea Ralucăi Neagu, „Erotisme de peste zi”. O carte care mi-a atras atenţia prin reuşita combinaţiei: versuri şi picturile lui Ilie Boca.

Mi-a plăcut să citesc versurile acestea, îmbibate de erotism pe alocuri şi de tristeţe şi singurătate mai pretutindeni. Originalitatea poetei nu mi-a dat voie să las cartea din mână până n-o parcurg până la capăt.

Am găsit ceva ce poate mai găsisem, dar abia acum am realizat descoperirea: Erosul tehnologizat şi uşor vulgarizat, prezent în cuvintele: „Laptop”, „Messenger”, „Alegeri PNL”, „Stare nasoală”.

Oh, Doamne cum ai rânduit tu evoluţia: să-mi beau azi rachiul la tejghea de termopan şi „mirosul sânilor mei” să se facă simţit pe „mess”.