Avatar, versiunea 14.0 – love story ezoteric

Andreea Ionescu

21 June 2012

 Există un moment în viaţă când îţi spui no more.  Ai trăit cam tot ce se putea trăi, ai avut fel de fel de relaţii, cu bune şi cu rele, faci bilanţul, nu prea mai ai chef de concesii şi ai început să te simţi bine cu tine. Crezi că nu se mai poate întâmpla nimic care să îţi iasă de sub control. Apoi primeşti o Lecţie de la Divinitate, şi ţi se arată despre ce este, de fapt, vorba… Crezi că pleci într-un voiaj pe partea cealaltă a globului. Şi chiar pleci, numai că voiajul este altul decât ţi-ai închipui.

Aterizez pe seară în Lima, pregătită să mă întâlnesc cu un grup de terapeuţi din toată lumea. Plecăm în junglă, să învăţăm fitoterapie multiseculară de la păstrătorii tradiţiei: şamanii din Amazon. Voiajul are etapă în Lima, apoi zburăm în Iquitos, şi – în fine – după nouă ore pe râu vom ajunge la destinaţie.

Ne oprim la un restaurant de lângă pensiunea mică şi antică în care stăm. Restaurantul e uluitor, sunt feluri din peşte şi fructe de mare care întrec orice imaginaţie. Vis-à-vis de mine stă acest bărbat, mi se pare puţin infatuat, dar mă surprinde comandând exact acelaşi lucru – scoici cu roşii şi ceviche din peşte şi creveţi marinaţi în zeamă de lime, alge şi porumb. Combinaţia sună stupefiant, dar este uluitor de gustoasă.

Cina uşoară nu e o promisiune pentru somn, mai ales pentru cineva care vine de pe partea cealaltă a globului. Aici e miez de noapte. La noi e dimineaţă. Ceasul interior ţipă la mine şi nu mă lasă să dorm. Hotărăsc să mă duc la computerul pensiunii ca să scriu un prim post pe blog. Îl găsesc pe acelaşi tip, aşezat la mac-ul lui, lângă computerul la fel de străvechi ca pensiunea, pe care reuşesc să mă descurc cu tastatura în spaniolă şi să dau drumul la o înregistrare decentă de impresii.

Avioanele ne duc în tranşe la Iquitos. Zbor cu o bătrână terapeută din Arkansas, care e nevorbită şi îmi face capul ţăndări în ora şi jumătate până la destinaţie. Grupul se adună lent, apare şi facilitatoarea. Plecăm cu toţii la ultima cină decentă înainte de cincisprezece zile de dietă şamanică. Bărbatul nimereşte lângă mine la masă – ciudat, mă aşteptam să stea lângă şefa expediţiei, par să se cunoască – şi iar comandăm acelaşi lucru, fotografiem acelaşi lucru. OK. Atenţia mea e deja provocată.

În camera rece, cu aerul condiţionat zbârnâind şi zănateca mea colegă de cameră din Costa Rica, dormind despuiată, visez lucruri ciudate, ciudate. Ieri au fost simbolice, parcă încheieri de capitole şi o primă conectare cu acest pământ puternic. Azi, sunt filme cu acţiune, parcă e o avanpremieră la marea aventură.

Plecăm devreme – bagajele cu prima barcă, la cinci, noi ne trezim la şase, pentru un mic dejun cu ouă şi fructe, şi urcăm pe barca în care ne ordonăm frumos, ca să putem sta aşezaţi. Nu e nimic în barcă, nicio băncuţă. Stăm pe vestele de salvare. Fac poze cu oamenii din grup. Băiatul care aruncă obsesiv o monedă. Tipa neagră care emană calm. Femeia care mi-a spus că m-a văzut în vis. Bărbatul coincidenţelor – o să îi spunem I., pentru convenţie. E pe botul bărcii, adulmecând ce e împrejur şi are un moment în care masca îi cade şi văd bucuria şi legătura profundă cu natura, drept care îl imortalizez într-un portret „adevărat”. Îmi amintesc de Avatar, filmul, în care personajele din junglă aveau un moment de maximă sinceritate, când se priveau unul pe altul în suflet şi îşi spuneau „ I see you”. Într-adevăr, atunci, pe barcă, l-am văzut pentru prima dată.

Ajunşi în sat, suntem repartizaţi în cele câteva casitas construite pentru pelerini ca noi, primim o porţie de ceremonie shipibo de la gazdele noastre, aici, unde ritualul este modul de organizare a vieţii. Seara vine repede în junglă, iar întunericul e deplin. Ne refugiem fiecare în cămăruţa lui… sub plasa protectoare care ne asigură că nu suntem devoraţi de ţânţari. Mă trezesc pe la trei, un liliac îmi fâlfâie în plasă. Ţip, mă liniştesc, văd ce vâna: pe peretele împletiturii fine, galbene, e o ditamai lăcustă verde, crocantă, cred că are vreo opt centimetri lungime. Pocnesc dinăuntru peretele plasei cu caietul, lăcusta se dezechilibrează şi cade pe podeaua din lemn neşlefuit, liliacul e undeva, în acoperişul de palmier. Sper să se rezume la ţânţari pentru restul nopţii.

A doua zi aveam să aflu că totul are înţeles aici. Liliacul e semnul de renaştere şamanică.

Zilele curg, curg, punctate cu sesiuni de lucru, meditaţii, baie în Amazon, pregătirea plantelor (de la căutat prin junglă, cu cizmele înfundate douăzeci de centimetri în noroiul atotstăpânitor, până la cojire şi extragere la rece sau cald), testarea pe noi înşine – asta nu era prevăzut, dar o acceptăm cu dragă inimă. Plantele aduc o detoxifiere profundă, pe care încercăm să o susţinem cu practici terapeutice de eliberare a emoţiilor negative din corpul energetic. Una dintre metode, bazată pe ceea ce se numeşte respiraţia de foc, este extrem de eficientă. Intru adânc, adânc, în dureri şi tristeţi de mult uitate, odată cu vaierele şi strigătele celorlalţi. Experienţa e năucitoare – corpul se blochează, mâinile se ridică şi doar intervenţia lui I. mă scoate de acolo. Se aşază lângă mine în genunchi, punând mâinile pe centrii blocaţi, ne conectăm ca într-un vis şi iată-ne pe amândoi, plângând, suspinând, într-o recunoaştere reciprocă atât de profundă încât experienţa traumatismelor anterioare se şterge complet.

Sunt complet zdruncinată de cât de adânc se pot duce senzaţiile, de cât de curat e corpul, de cât de unul suntem. În acelaşi timp, simt o gratitudine pe care nu am mai trăit-o, pentru că acest bărbat a eliberat blocajele şi mi-a redat ceva ce îngropasem foarte, foarte departe, în adâncurile mele: senzaţia de a fi femeie. Simt nevoia să îi ofer ceva în schimb. După amiază, la sesiunile de lucru pe perechi îi propun un masaj, şi îl văd mulându-se şi răsfăţându-se sub mâna mea, mă roagă să continui, dar nu vreau să intru pe teren alunecos, mă opresc acolo unde simt că pot să controlez contactul atât cât să nu intre intimitatea în joc. Apoi mă redirecţionez în pictură. Am echilibrat balanţa de energii .

Dar firul s-a format, fără îndoială. Îl simt în fiecare întâlnire de grup – şi nu sunt singura.

Plecăm prin junglă, să vizităm un iluzoriu Dr. Elf, o făptură mitică la care indigenii se închină. Îl consideră protectorul şi vindecătorul acelei zone din junglă. În faţa unui mare copac, vedem mici ofrande puse pe o movilă de pământ cu formă umanoidă. Lăsăm şi noi, care un beţişor, care un cristal micuţ, respectând câmpurile create de credinţa locală. Aparatul meu e mort de la umezeală – zoom-ul nu mai merge. I. preia şi face şi fotografiile cu şi pentru mine. În jurul marelui copac pluteşte vraja, şi plecăm de acolo, tăcuţi, mergem în şir indian. În spate, vorbitoarele de spaniolă răpăie ca mitralierele. Noi plutim în magie. I. e în faţa mea, la zece metri. Între noi şi grup e distanţă mare, de parcă cineva nevăzut ne-ar proteja această „bulă” de spaţiu sacru, doar al nostru.  În drum apar mici semne: colibri, urme de leopard, broscuţe minuscule, maro, fluturi morpho uriaşi, albaştri. Suntem în jungla Avatar, amândoi îmbrăcaţi în albastru.

Suntem la râu, pentru baia matinală. Îl văd pe I. venind către mal, sunt pe pontonul pe care tribul l-a construit într-o singură zi, când au văzut că avem probleme cu păşitul prin mâl.  Am un flash de o fracţiune de secundă, în care nu mai e cu cizmele de cauciuc şi şortul de baie, ci îmbrăcat în armură. Din gură îmi ies cuvintele fără să îmi dau seama, îi spun. Sir I., the knight. Ştiu sigur că e un flashback.  Ştiu sigur că l-am mai văzut. Şi nu o dată.

În ziua următoare, deschid discuţia despre reîntâlnirile de peste moarte şi naştere. Fără nici un preaviz, mă priveşte în ochi şi îmi spune: Ai fost mama mea, în Siria, cam pe la 2000 î.Hr. Mintea călătoreşte instant, văd scena, da, îi spun. Ai dreptate. Poate că data e un pic diferită, dar da. Îmi amintesc subit de Adam şi Eva, romanul acela care ar fi trebuit studiat în şcoală mai degrabă decât Ion. Realizez că romanul e mai mult decât un roman şi plonjez direct în poveste. Măsor… sunt treisprezece vieţi, asta e a paisprezecea. Pe nimeni nu am întâlnit de atâtea ori.

Legănată de hamac, vorbesc cu L., o blondă serafică, despre despărţirea ei de logodnic, acum câteva luni. Trauma e majoră şi evidentă. Ştie că era o relaţie care nu îi făcea bine, dar l-a iubit. Mă uit în viitor, văd un bărbat tânăr, zvelt, mlădios, foarte brunet, cu barbă. I-l descriu. Mă întreabă: bine, şi de unde ştiu că el e acela? Îi spun teoria lui Coelho, în care cred tare mult, cea cu steaua de deasupra umărului stâng. La fel ca în zilele din urmă, lucrurile se întâmplă sincron. După ce pronunţ fraza, îmi dă prin minte să mă uit deasupra umărului lui stâng şi, pentru prima oară în viaţă, văd markerul de suflet pereche. E o stea violetă. El priveşte deasupra umărului meu stâng şi se schimbă la faţă. Ştiu. Calea este deschisă. Ne-am mai întâlnit în viaţă, în vis, în suflet, şi totul e accesibil, dincolo de orice întâlnire sau atingere lumească. Încep să înţeleg şi, iată, jucăm din nou Jocul.

În dimineaţa următoare, echipa intră în desincronizare. Suntem ca nişte corzi de pian vechi, care nu mai rimează unele cu altele, şi oricât s-ar strădui grupul să se rearmonizeze, nu ne iese deloc. T., ca un facilitator experimentat, caută unul dintre exerciţiile de acordare şi alege unul hawaiian, o practică de aliniere a energiilor pentru situaţii în care unul a dat şi altul a luat. Ho’ o Pono Pono  e numele de origine şi este de fapt un remediu energetic care restabileşte echilibrul în forma lui pură, aşa cum trebuie să fie. O parte din acest exerciţiu presupune o conectare individuală cu fiecare dintre membrii grupului într-o secvenţă reciprocă, în care ne privim în ochi şi ne cerem scuze. Formula, uşor adaptată pentru noi, este

Te văd

Îmi pare rău

Te iert

Te iubesc

Mulţumesc.

Mă uit cu interes la rotaţia de parteneri şi mă întreb ce o să fie. I. ajunge pe salteaua mea, îngenunchează, mă ia de mâini şi mă priveşte în ochi. Ne spunem cuvintele pentru viaţa asta şi pentru toate celelalte treisprezece. Capăt, bonus, o îmbrăţişare lungă şi elocventă. Îmbrăţişare care transferă ca la un download gânduri, sentimente, intenţii. Aş vrea să nu se mai termine.

Ceremonia de seară vine şi ea cu surprize – îl întâlnesc în călătoria mentală. Suntem pe ponton, deşi suntem şi în sala de ceremonii. Pe ponton, suntem plini de spumă din cap până în picioare, senzaţia e de cuplu rodat, nu e nicio flamă, doar iubire veche, din aceea puţin erodată, dar bine cimentată. Tandreţe şi căldură reciprocă. Grijă. Sentimentul e de neegalat.  Îi văd privirea când ieşim din ceremonie şi realizez că a fost un film cu două personaje, nu doar cu mine. Şi niciunul dintre noi nu este regizorul.

Şi ştie, şi ştiu că ştie, şi ştie că ştiu. Comunicarea s-a cocoţat la un nivel incredibil. Nu mai e nevoie să vorbim. Îl simt când se apropie de uşă pentru a intra în camera în care mă aflu. Cam cu cincisprezece-douăzeci de secunde înainte de a atinge mânerul uşii.  L. se enervează de-a dreptul când ne vede că nu mai vorbim. Nu înţelege nimic şi ar vrea să participe la dialogul tăcut. Conectarea şi comunicarea sunt atât de intense, încât nu le pot asemăna cu nicio trăire romantică de care îmi amintesc.

T. mă roagă să scriu experienţa din ceremonie, pentru că a fost o călătorie majoră, cu multe repere. Mă simt inspirată în dimineaţa de după, iau o mare foaie de hârtie A2, o împăturesc şi mă apuc de scris şi de pictat. Imagini şi poveşti, imagini şi poveşti. Restrâng istoria cu I. din motive de decenţă. T. o citeşte şi invită, plină de entuziasm, pe toată lumea să o parcurgă. I. aşteaptă până la finele zilei şi îmi cere „teza”. Şi mă simt ca la şcoală, pentru că declaraţia mea e acolo, ascunsă într-o viziune. Citeşte, şi nu mă uit la el, dar simt, din nou, cum aura i se întinde şi mă cuprinde şi totul e bine…

O parte importantă a procesului de dezvoltare personală prin care trecem cu aceste ateliere intense este să îţi faci un debriefing zilnic. Ce simţi, ce ai visat, cum eşti, ce ai înţeles, ce lecţii ai primit, ce nivel ai absolvit.  Ajung să povestesc povestea mea – şi e exact concluzia despre felul în care ne putem conecta cu oricine şi orice şi cum putem ajunge la acel nivel profund de comunicare – şi îl văd exclamând (el, care e foarte judicios cu orice reacţie verbală): uitaţi-vă la ea acum, cât de frumoasă este!  Şi îmi dau seama că toţi ceilalţi sunt uimiţi, că legătura aceea invizibilă a devenit palpabilă, şi nu ştiu de ce să mă bucur mai întâi: că a spus-o, sau că a spus-o public. Nu cred că mi-a spus vreodată un bărbat că sunt frumoasă. Mi s-a spus că sunt atractivă, interesantă, inteligentă, iar în ultimii trei ani îmi detestam aspectul. Acum mi se spune că sunt frumoasă, şi asta mă face să mă simt chiar aşa.  Vindecarea pe care mi-o aduce acest bărbat este fundamentală. Ceea ce face lucrurile şi mai intense.

Îmi amintesc de furtunile de senzaţii de altădată. A te afla cu. A te afla în apropierea. A respira acelaşi aer. Am luat-o razna. Astrele nu cooperează deloc, pe cer e o aglomeraţie de te ia cu leşin: lună nouă, tranzitul lui Venus, manifestarea energiilor feminine pe Pământ. Atmosfera devine din ce în ce mai încărcată şi polarizată sexual, fetele oftează după jungle boys, nişte bikini şi sutienul meu de dantelă neagră au dispărut de pe frânghia de rufe :D. Luna varsă peste noi o senzaţie de fruct copt, care se desface şi din care curge lumină şi amor.  În minte îmi vin Love, Love, Love şi Imagine şi Strawberry  Fields  Forever.

Reprizele de meditaţie sunt punctate cu poante. În sala centrală e o tarantulă, pe una dintre razele acoperişului. I. ştie că nu mă omor după păianjen (am avut o lungă arahnofobie, pe care am dovedit-o în cele din urmă) şi în plină meditaţie îmi aruncă pe picioare teaca uşurică de la aparatul lui foto. Fireşte că îmi închipui că a picat tarantula, sar în sus, văd că râde… aşa că îl aştept, la rândul meu, şi primeşte peste ceafă mala uşoară, de lemn… ca nişte picioruşe de tarantulă… acum râd eu. Suntem ca la grădiniţă, un timp, apoi vieţile succesive năvălesc înapoi peste noi şi redevenim gravi.

În cap îmi zbârnâie acel gest de Avatar: acel I See You, în gând, se combină cu Ho’O Pono Pono, şi formula se unifică. Te văd, Te Iubesc, Mulţumesc. Am senzaţia certă că se creează un spaţiu sacru în Iubire.

Ceremonia de aseară s-a terminat târziu, în noapte. Cu o stare de bucurie şi de a şti  cum nu se poate descrie. Restricţiile au căzut. Acum putem, putem orice. Plecăm plutind,  în noapte, după ce ne administrăm porţia de îmbrăţişare care vorbeşte de la sine, pe post de noapte bună. Uitasem cum e să zbori.

Mă trezesc, de dimineaţă, în aceeaşi stare de plutire. Punctul magnetic nu este sala hamacelor, de data asta, ci spaţiul de ceremonie. Saltelele sunt pe jos, pregătite pentru runda de debriefing.

Până acum am evitat să stăm împreună: parcă nu voiam să producem scântei. De data asta, îmi face semn să stau lângă el. Mă aşez, mă cuibăresc, pentru prima oară după două săptămâni simt deplin contactul, pentru că în îmbrăţişarea prelungită, pe salteaua de meditaţie, totul se topeşte. Stăm ca linguriţele, primesc o porţie de mângâiere uşoară, ca din vis, şi îi aşteptăm pe ceilalţi, sentimentul pluteşte în aer.  Povestim despre ce am văzut, ce am simţit, râvnim la brânză, vin şi ciocolată. Rămânem unul lângă altul, aşa sau altcumva, toată ziua, de parcă firul nevăzut care ne leagă s-a scurtat.

Maestrul Plantelor, şamanul tribului, ne roagă să fim de accord să participăm la o mică petrecere în cinstea celor care au muncit pentru noi în aceste două săptămâni. Sigur, vom dansa cu Jungle Boys. 😀

Din colţuri neştiute ale junglei apar un generator gălăgios, un sistem stereo şi un tv antic. Muzica e toată la fel, ei dansează cu mare plăcere, şi eu la fel, parcă m-am trezit dintr-un somn lung. Dancing mama, spune I., şi mă pozează, mă filmează. În final, apucăm să dansăm împreună… E ca la o corrida, dar în sensul bun al cuvântului. Probabil că un tango ar fi descris mai bine ce se întâmplă.

Şi apoi e noapte, petrecerea s-a terminat. Undeva se aude o chitară, cei din trib nu dorm, pregătesc bărcile pentru plecarea de mâine dimineaţă.  E o ciudată întooarcere la o lume de care tocmai m-am lepădat, cu mare bucurie. Mă întorc cu inima împărţită între Sfinxul din Bucegi şi transmisia luminoasă din Macchu Picchu, următoarea destinaţie a unui grup restrâns… şi îmi amintesc că am cântărit dacă să îmi las câteva zile au ba, şi am decis că nu am de ce… of.  Dar aşa a fost să fie şi, într-un fel ciudat, ştiu că totul e perfect.  Dansez, peste paisprezece vieţi, cu sufletul meu pereche, dansul prezenţei care strigă: EU SUNT Iubirea.

 

Pornim de dimineaţă, la cinci. I. stă lângă mine în barca lungă, care lunecă printre ape şi plante şi peşti şi gândăcei plutitori. Nu vorbim. E doar Acum. Barca se opreşte pentru realimentare la un prim doc, sătucul are benzinărie (recipiente din care se transferă cu furtunul în canistrele noastre) şi magazin. Nu cobor din barcă, stau să meditez la şirul celor 14 vieţi şi regăsesc timpurile în care am întâlnit omul ăsta, care mi-a fost tată, maestru, fiu, soţ, iubită, mamă, frate, văr, protector. Mă vede, da, în sensul Avatar, şi întreabă ce am aflat. Îi spun şirul şi mă roagă să i-l scriu.

Ne transferăm din barca lentă în surpriza pe care ne-a pregătit-o şamanul – o barcă rapidă. Suntem fericiţi, barca merge repede, sunt în braţele unui om pe care îl cunosc dintotdeauna, umăr la umăr cu femeia cu care m-am întâlnit în zece alte vieţi. Lângă noi a urcat un localnic cu pantaloni de plastic şi cămaşă cadrilată, care vorbeşte la telefon şi ne striveşte şi mai mult. Îmbrăţişarea e constantă şi nevinovată. O savurăm şi îl văd că nu s-ar mişca în ruptul capului. Aproape îmi pare rău când ajungem în port şi trebuie să ne desprindem, dar luăm acelaşi taxi (o trotinetă pe trei roţi, cu nucleu moto şi o băncuţă în spate).

La hotel, după ce am stat aseară prelung în hamace, azi dimineaţă în barcă, mă simt de parcă am fi împreună de când lumea. Suntem împreună de când lumea. Plecăm imediat din hotel, el nu mai are răbdare, mă scoate din duş ca să ne urcăm în prima trotinetă şi să mergem în piaţa şamanilor… în piaţa anticarilor… cumpărăm cadouri pentru copiii – ai lui şi ai mei. Mă gândesc cum e de greu să fii separat de copilul tău.

Ajungem la fix ca să plecăm cu gaşca la cină. E o mare masă rezervată într-o pizzerie – culmea, vii în Iquitos ca să stai la pizzerie – dar asta nu ne împiedică să alegem două sticle locale de merlot foarte bun, pe care le împărţim cu cine mai vrea să guste. Muzica e bună, oldies but goldies şi le fredonăm până sare de pe scaun şi spune: aşa nu se mai poate. Mă ridică şi dansăm,  noi singuri, într-un restaurant în care nimeni nu dansează, şi continuăm să dansăm afară, în ploaie, după ce ne-am mai oprit într-o cafenea şi la îngheţată. Senzaţia de familiaritate e năucitoare. Se opreşte la seara bună în camera mea. I-am pregătit tămâie tibetană pentru Macchu Picchu… şi mai are o chicha ascunsă, ştiu că are o slăbiciune pentru băutura asta din porumb. Am primit îmbrăţişarea de noapte bună, dar nu pot dormi, intensitatea e prea mare. Venus tranzitează. Înţepăturile proaspete de ţânţar, de când am stat până la uitare în hamac, arată odios.

I will think of you many times, spune el.

I will come to your dreams, spun eu.

Conexiunea e peste timp, peste vieţi, dincolo de ce ar putea fi o poveste normală de amor. Sursa e deschisă, ştiu că totul e perfect şi că tot ce va urma e perfect. Noaptea e albă, îmi amintesc cum e când nu poţi dormi de atâta Lună, atâta Luceafăr, atâta frumuseţe. Se porneşte furtuna, plouă torenţial, el doarme, eu sunt cu ochii în tavan. Aici e unu noaptea. Am făcut tot bagajul, somnul vine târziu, după ce cerurile se prăvălesc, cu ploaie cu tot, în mine şi, împreună cu Lady Venus şi cu cortegiul ei de îngeri, dansez, iar şi iar, în Cercul Vieţii.

Mă trezesc, după foarte puţin timp, e patru dimineaţa. Îl găsesc la computerul hotelului. Insomnie şi pe frontul lui. Ne instalăm, în creierii zorilor, în micul salon de dejun, cu un suc de maracuja cumpărat aseară… şi cu sticla lui de chicha pentru care a făcut o pasiune. Poveştile de la breakfast curg, suntem toţi cu rucsacii plini de senzaţii. Vreau să iau încă ceva pentru copil, el, la fel, plecăm solo în oraş, să ne plimbăm pe faleză. Găsim o aglomerare de mici magazine de unde pescuim nişte cadouri mărunte, apoi ne oprim la restaurantul englezului decadent, momiţi de şezlongurile confortabile şi de ideea de ceai-cafea. Stăm acolo, cu faţa la uriaşii bananieri şi la râul înrourat de orele dimineţii, şi îmi amintesc de o altă dimineaţă, care parcă s-a întâmplat într-o altă viaţă, pe Promenade des Anglais. La fel, la fel, la fel. Doar că bărci, zambile de apă, râu, şi totul e mult, mult mai intens.

Un puşti insistă să ne vândă nişte brăţări împletite din mătase. Luăm două, pentru că vrem să aibă bani de mic dejun… măcar în dimineaţa asta. Lângă noi, un bătrânel ciudat, fost hippie, acum în refacere după o malarie şi patruzeci de kilograme pierdute, pălăvrăgeşte despre viaţa lui aici şi în junglă. I. nu îl opreşte, pentru că nu avem nevoie de dialog verbal. Plutim în frumuseţe, totul este perfect. După lecţia de proprietăţi în junglă, ne urcăm în trotineta pe trei roţi, vrea să îşi ia tutun din piaţa şamanilor. Vânzătorii de mapacho au toate trăsnăile – cu şi fără arome. Pachete uriaşe de tutun din care taie, cu precizie, tăiţeii subţiri cu o ghilotină extrem de ascuţită, se transformă văzând cu ochii în  ţigări rulate în hârtie. Îndemânarea e incredibilă. I. se răsfaţă, îşi ia una, alta, cedează tentaţiei trabucului şi primim unul cadou. Aprins pe drum, învelit în hârtie subţire de trestie de zahăr şi împărţit sub coviltirul protector al tuk-tuk-ului local, trabucul creează un fel de intimitate ciudată în spaţiul mic. Ieşiţi din piaţa cu păsări sacrificate şi peştii ciudaţi, tăcuţi în pasajul veşnic, cu standurile cu îmbrăcăminte şi încălţăminte şi băuturile vândute în pungă cu pai, ne luăm chicha (fireşte) şi tranzităm înapoi, spre hotel. Un ochi râde, unul plânge.

Pe mână mi-a apărut un semn ciudat. Seamănă izbitor cu unul dintre simbolurile angelice. Greu de văzut printre ciupiturile de ţânţar, dar distinct.  Este semnul de uniune sacră din setul Zibu. Tranzitul lui  Venus îmi scrie mesaje pe corp.

Bagajul e jos, mă duc, cu inima strânsă, să îmi iau rămas bun. “La urma urmei, sunt 14 vieţi”, spune el şi suntem, din nou, unul, în camera lui cea îngheţată, el capitulat, eu gata să plec, gata să rămân. O să îi scriu…

Cobor, T. vede tulburarea şi mă întreabă unde e, ştie, ştie, plânge şi ea, nu ştiu dacă vede mai mult decât mine. Sigur vede intersecţia, mă întreb doar încotro se duc acum drumurile… unul la Cuzco, altul la Bucureşti. Mă urc, în aceeaşi stare de imponderabilitate care stăruie de mai bine de o săptămână,  în trotineta care mă poartă împreună cu un alt cuplu dărâmat la aeroport. Ea îl conduce pe el. Unul în State, unul în Mexic. Ciocnirile astea karmice sunt greu de dus. Plecăm cu toţii spre o destinaţie clară, doar că nu ştim care este aceea.

Şi povestea continuă, la acelaşi nivel superior la care a început, după ce aterizez înapoi, în locul pe care obişnuiam să îl numesc acasă. Mi-e dor, deja, după câteva zile, şi îmi propun să ne întâlnim în vis, aşa cum i-am promis. Mă culc şi visez, şi realitatea pare o glumă faţă de ce se întâmplă în vis. Urmează meditaţie, şi din nou mă întâlnesc cu el, e acelaşi gen de bilocaţie pe care l-am văzut în ceremonii. Îmi intră, fizic, pe uşă. Ştiu că ştie. Ştiu unde e. A aprins beţişoarele mele tibetane. Îl înţeleg pe Eliade, cu întâlnirile cu domnişoara Christina – nu e ficţiune. E un adevăr care se manifestă la un alt nivel.

Iar acum, când am decis să scriu această scurtă poveste, mai degrabă ca să întipăresc etapele unei istorii surprinzătoare decât ca să le comunic celor care le vor citi ca pe o idilă ezoterică, la TV este jungla. Cu fructele pe care şi noi le-am gustat acolo. Încă o sincronicitate, care îmi spune că semnele conspiră. Sunt în acea realitate multidimensională, în care orice e posibil, dar lecţia este mai mare de atât.

To Love Is To Let Go, mi s-a spus în selva amazoniană. Pentru că nu e important cine ia avionul, dacă îl ia, ca să vină, fizic, aici sau acolo. Important e că ne întâlnim şi ne reîntâlnim, de paisprezece vieţi, peste moarte, ca nişte Avataruri adevărate, care sunt conectate de undeva, de mai sus de corpurile lor din această junglă 3D. Pentru că totul este şi va fi perfect. Pentru că nu poţi separa doi oameni care s-au privit în adâncul sufletului şi şi-au spus:

Te văd.

Îmi pare rău.

Iartă-mă.

Mulţumesc.

Te iubesc.



Citiţi şi

Când e iubire și când e obsesie

Jungla rămâne teritoriul unei femei adevărate

Am iubit-o. Am ucis-o

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,158 views

Your tuppence

  1. Lecţia Amazonului: reîntregirea | Catchy / 5 February 2013 20:25

    […] fiecare dată când ajung acolo, primesc o lecţie importantă. Prima oară a fost despre iubire, acea iubire fundamentală care le cuprinde pe toate: iubirea de bărbat, de copii, de părinţi, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Vlad S / 22 June 2012 10:00

    Fantastica povestire, mai presus de orice cuvant sau inchipuire, sunt trairile care vor ramane intiparite in suflet , si sentimentele care va vor lega etern. Nu am cuvinte …

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro