Aveam pace, dar voiam agitaţie, iubeam şi eram iubită, dar voiam aventură

Catchy

26 February 2017

Stau cu picioarele bronzate la solar pe biroul corporatist şi mă apucă introspecțiile. Nu am altceva ce face dacă şeful are draci şi nu vrea să vadă pe nimeni, nici măcar pe mine. Ascult „Deftones – Digital Bath” şi îmi vine dorul de ducă.

femeie-sef

Vreau să mă urc în maşină şi să plec departe de birou, casă, telefoane, internet, playlist-uri… cotidian. M-am săturat de cafele în patru culori cu prietenele şi prânzuri simandicoase cu masculi care mai de care mai feroce, de nopţi prin cluburi, în fum şi aburi de alcool urmate de afterhours şi mai generatoare de dureri de cap, de replici penibile de agăţat, de buchete de flori pastelate şi sms-uri contradictorii. Vreau… nu ştiu ce vreau.

Acum doi ani aveam pace, dar voiam agitaţie, iubeam şi eram iubită, dar voiam aventură. Voiam să arăt mai bine, să mă distrez mai tare, să construiesc o carieră interesantă. Acum le fac pe toate, dar oare sunt şi mai fericită? Şi dacă nu, de ce? Doar pentru că din viaţa mea lipseşte un el, ca „atunci”, cu care să împart totul?!? Nu îmi lipseşte D., era un măgar. Sau cel puţin a devenit unul. Îmi lipseşte restul… noi. Sau nu?

Adevărul e că după şase ani de relaţie monogamă e a dracu’ de dulce libertatea, însă cu un preţ pe măsură. La un an după divorţ, mă întreb: e mai bine să fii orb şi fericit sau să vezi şi să te îngrozeşti? În ultimul an am evoluat. Fizic şi mental am devenit mult mai… senzorială. Gust fiecare clipă la maximum. Simt altfel. Oameni, întâmplări, secunde. Le simt aroma dulce, dar şi cea amară. Şi revine obsedant aceeaşi întrebare. La ce bun să vezi dacă toţi în jur sunt orbi, ancoraţi iremediabil în realităţile lor superficiale, fără consistenţă, fără senzaţii, teleghidaţi parcă de o mentalitate colectivă plină de stereotipuri?

Mă uit la parinţii mei şi îi urăsc. Îi urăsc pentru că se iubesc atât de mult cum nu am mai văzut decât în filme. Sunt împreună din adolescenţă şi încă işi trăiesc dragostea ca atunci. Când am divorţat, încercau să fie alături de mine, dar nu era în puterea lor să înţeleagă. Au inimile curate. Ce bine că nu ştiu cum e să suferi din iubire, cu impresia că cineva îţi sfâşie întrega fiinţă pentru că aşa doreşte. Chiar şi acum, la 50 de ani, pluteşte între ei o chimie cât să merite să memorezi tabelul lui Mendeleev. Am fost crescută cu principii precum acela că iubirea e cel mai important aspect în viaţa asta prea scurtă, singura care contează cu adevărat. Şi am văzut-o pusă în practică la ei. Fac amor ca orbii, de fiecare dată când au ocazia. Da, şi ei sunt orbi, însă au avut fericirea să se vadă unul în ochii celuilalt. Sunt oameni extraordinari. Nu puteam să aleg părinţi mai buni. Ei să fie motivul pentru care cu atâta pasiune caut dragostea sau toţi o cautăm, din oficiu?

„Jose Nunez – Bilingual” m-a convins. Diseară plec, închid telefoanele, las… pe cineva să mă lege la ochi.

Guest post by Anamaria Avramescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

Cui i-e frică de 30 de ani? Că mie, nu! (10 de ținut minte)

Sex în trei pe malul Mureşului

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,147 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro