Azi, acum!

Liana Vatamanu

6 August 2016

liana vatamanu (2)Mi-am oferit, în sfârșit, o săptămană de vacanță!

Și într-una din acele zile, pe la ora cinci, după masa de prânz (că abia atunci ajunsesem înapoi la cabană), după drumurile pe care le bătusem cu piciorul, pe unde mașinile n-au intrat, tot grupul cu care eram a căzut ca secerat. Lați erau. Nici unul dintre noi nu e obișnuit cu drumurile de munte, nici măcar cu mișcarea normală, toți suntem niște sedentari, stăăăăm cât e ziua de lungă închiși în birouri, în fața calculatoarelor, iar seara o luăm de la capăt cu statul, acasă. Tot în fața calculatoarelor unii (de nevoie), în fața televizoarelor, alții. Deci era explicabilă starea în care ne aflam. Și gândul că urmează runda de noapte, cu remi, cu cărti, cu table, șah, scrabble și alte alea i-a pus la orizontală pe toți.

Ruptă de oboseală eram și eu. Dar un gând mă bântuia încă de dimineață, de pe la șase, când am ieșit să-mi beau cafeaua afară. Singură. Pentru că, spre surprinderea mea, eram singura matinală. Restul au început să miște după ora opt…

Revin la gândul care încă de dimineață m-a urmărit. Cabana era pe malul unui râu, Râul Mare, iar în timp ce-mi savuram cafeaua, mă gândeam că dacă n-ar fi doar treisprezece grade în aer, cu siguranță m-aș băga cu picioarele în apa aceea de munte, curată cum nu prea mai văzusem pe la noi prin ţară. Sclipea soarele în râul acela, aruncând săgeți de lumină ca nişte lasere care dansau pe munte. În stânga și în drepta cabanei, care era, de fapt, o vilă, dar „cabană” ne-o prezentase proprietarul când ne-a închiriat-o, erau munții Retezat, înalți, sălbatici, semeți… și o liniște că mă dureau urechile. În dimineața aceea am ascultat liniștea, pe care doar ciripitul vreunei păsari o mai spărgea din când în când.

femeie apa

Așa că acum, pe seară, i-am lăsat pe toți să doarmă, iar eu mi-am săltat pantalonii până deasupra genunchilor și, într-un fel pe care nu pot să mi-l explic nici mie, am coborât malul abrupt până în apă.

Reeeceeee… a fost primul gând. Dar bucuria pe care mi-a transmis-o apa aceea cristalină m-a făcut să uit repede senzația de rece. M-am așezat pe bolovanul din mijloc, mare, rotund, fară urmă de colțuri, de parcă un meșter iscusit ar fi șlefuit cu atenție fiecare centimetru de pe suprafața lui…

Am rămas acolo, eu cu mine, cu gândurile mele, uitându-mă cum trece apa aceea pe lângă mine, grăbită să ajungă undeva, nici ea nu știe unde, ca și mine… și am avut un fel de revelație. Cum trecea apa aceea și doar o infimă parte mă atingea, deși eram în ea, am înțeles că așa trece și viața pe lângă mine. Dacă eu nu intru să circul prin viață și stau pe loc așa cum stăteam în apă, ea, viața, n-o sa vină peste mine.

Dacă nu cauți tu frumosul, mi-am spus, n-o să te caute el pe tine, mereu o să treacă pe lângă, atât de aproape, dar pe lângă…

Și-am început să mă gândesc și la visurile mele. Pentru că în fiecare din noi trăiește măcar un vis, dacă nu un noian de visuri. Și că ne trezim zilnic cu gândul că trebuie să ajungem la el. La vis, zic.

Coasem planuri, destrămăm planuri, croim altele, că primele, vezi Doamne, n-au fost bune. Nu ne-au dus unde ne-am dorit. O luăm de la capăt, înverșunați, mai înverșunați de fiecare dată, în dorința noastră de a obține ceea ce visăm.

Și iarăși nu reușim!

Dar asta nu înseamnă că ne lăsăm. Nuuuuu… țesem alte strategii, mai nebune ca noi, fără să ne gândim o clipă câte zile, nopți, săptămâni sau luni trec pe lângă noi goale, fără să vedem frumusețea zilei pe care am fi putut-o trăi.

E normal, visurile fac parte din viață, ba, mai mult, ne fac viața mai frumoasă. Asta, atât timp cât ne lasă să trăim. Cât nu devin bolnăvicioase.

Dar dacă trăim cu mințile întunecate de visuri, uităm să mai trăim clipa.

Uităm să ne trăim viața, în goana dementă după obsedantele visuri.

Unii vor spune ca suntem ambițioși. Eu aș îndrăzni să spun că suntem doar inconștienți. Pentru că altfel aș fi nevoită să zic pe șleau, că suntem nebuni!

Și mi-am mai spus, uitandu-mă la apă, că veșnică pe lume e doar schimbarea… pentru că, deși apa părea a fi aceeași, era mereu și mereu și mereu, alta.

Sunt atâtea lucruri la care n-am timp să mă gândesc, în ritmul nebun pe care mi-l impune… tot viața.

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cum ne îmbolnăvim singuri

Ah, dacă am putea…

Singură, dar liniştită

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
762 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro