Azi ar fi împlinit 68 de ani și eu puțin peste 46

Daniela Toader

12 September 2016

daniela toaderPe Ponto Vecchio priveam lacătele acelea multe și mi se păreau cunoscute. Ani lungi închisesem totul cu zeci de lacăte și aruncasem apoi toate cheițele. Pe Sena, pe apa Canalului, pe unde apucasem. Închideam, aruncam și apoi mă străduiam să uit că au existat vreodată cheițe. Preferam lacătele acelea multe închise unul peste altul. Existau însă imagini care scăpaseră lacătelor. Imaginile acelea tăiș care apăreau și înjunghiau. WC-urile acelea infecte din Tunari. Dârele roților de cauciuc pe culoarele spitalului. Bârfele colegelor de cameră și speranța din glasul meu. Lumina din ochii ei. Glasul meu spart în mii de cioburi. Învățasem să mint cu scop de când fusesem nevoită să mint cu scop. Mai învățase ea să disociez minciunile adevărate de cele necesare. Glasul meu spart în mii de cioburi era o minciună necesară.

Citisem pe net de știam mai mult ca doctorii. Știam că exista o șansă și continuam să eman speranță. Să disociez minciunile adevărate de cele necesare. Credeam în adevărul minciunilor necesare. Atât de mult credeam încât reușisem să produc minunea. Chemasem popa să sfințească casa. Pregătisem masa, și apa, și pe toți oamenii aceia din jurul mesei. Mă pregătisem și pe mine să mă rog și reușisem. Rugăciunile erau în general pentru alții. Pe la mijlocul slujbei se produsese minunea. Doctorul își cerea scuze. Mii de scuze. Nu era ce credea el. Era mai bine. Mult mai bine. Exista o șansă. Cinci ani buni ne-am luptat cu șansa aceea. Cu perucile, cu kilogramele lipsă, cu călătoriile pe Sena și întoarcerile pe Canal. Sena era scopul și Canalul întoarcerea. Iadul acela nedescris. Mă străduiam să eman speranță, să disociez în continuare minciunile necesare de cele adevărate.

femeie-durere

Depărtarea durea tare, apropierea durea și mai tare. Nu există imagine posibilă durerii. Nu existam eu posibilă imaginii. Nu există durere imaginabilă sunetului. Mă consideram slabă și așa și eram. Incapabilă să disociez sunetele de imaginea durerii. Incapabilă să disociez minciunile adevărate de cele necesare.

Spre sfârșit, nu mai exista glas. Exista doar imaginea glasului în mintea mea și lacătele acelea multe închizând totul, să nu se vadă. Să nu mă năpădească slăbiciunea aceea imensă. Să n-o molipsesc si pe ea cu slăbiciunea mea. Continuam să (mă) mint că există speranța. Că lipsa glasului este doar o etapă. Că pot funcționa și fără glas. Telepatic. Și funcționam. Îmi imaginam și fiecare imagine sfârteca. Și atunci chemam mental popa să sfințească casa și minunea nu se mai petrecea. Zile întregi am tot așteptat minunea citind pe net. Or mai fi fost și alții în aceași situație. Or fi reușit să scape. Mă agățam de fiecare mărturie fericită și continuam să disociez minciunile adevărate de cele necesare. Continuam să comunic telepatic și să mă rup câte puțin la fiecare minciună necesară.

Spre sfârșit nu mai aveam lacăte. Le consumasem pe toate. Și lacătele și lacrimile.

Azi ar fi împlinit 68 de ani și eu puțin peste 46.

Pe Daniela o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

50 de ani să iubeşti, fără concediu…

Sunt babă, rezist!

„Să săriți, cumva, dacă ratez iarba”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,105 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro