Băiatul care mişca stelele cu gândul

Dana Fodor

30 January 2012

E mișto să iubești! Simți că ai carne fierbinte și tare pe tine, că te miști ușor, că funcționează la cote maxime orice rotiță din angrenaj, sârmulițele din interior vibrează bucuroase, răcești mai greu și pielea ți-e mai curată. Am dreptate, fetelor? Am! Când vine februarie, care îl trage de fustă imediat pe martie al primăverii timpurii, mă cuprinde, așa, ca-n adolescență, o nebunie frumoasă și de neînțeles pentru unii, care m-ar putea bănui de ADHD sau de dambalgeală acută. Pentru că aș țopăi, aș dansa, aș face multe lucruri pe care le-am lăsat baltă din teamă, aș face daruri necunoscuților , aș împrumuta puțin din bucuria mea triștilor lumii și aș mișca stelele cu gândul… Tot acum îmi revin în minte și-n sinusuri mirosuri de demult, iubirile mele din fiecare februarie zurliu trăit la maxim. Aromă de ciocolată, de bilețele de amor mototolite-n pumn,  de frezii, de pământ dulce, răscolit cu degetele… Dar cât de diferite, de altfel, erau iubirile mele, față de cele de acum, ale adolescenților care deja se pregătesc pentru Valentine s Day sau Dragobete.

Aaaa, februarie 1987! N-aveam încă 17 ani, dar mă credeam Zâna-Zânelor, spaima stelelor! Eram îndrăgostită-pulbere de un băiat mai mare decât mine, pe care-l chema Robert. Frumoooos, al naibii, dar cam ciudățel! O combinație demențială între De Niro când era tânăr, Delon și Florin Piersic Jr. Avea ochi ca vioreaua, și, când mă privea așa, cu sprânceana ridicată, și-m zicea: Baby! May the force be with you!!! (că era fan Star Wars) mă sufocam, mi se punea un clește-n gât, tremuram și pulsul îmi creștea la 120: bum, bum, bum! Lui nu-i creștea nimic, pentru că era un dur și se credea cavaler Jedi. Nu mă iubea, dar eu eram în limbă după el. Iubire platonică și sfâșietoare! Era inteligent, citea foarte mult și visa ca va ajunge cosmonaut la NASA, pe stânga. El era Luceafărul? Eu, Cătălina? Nu mai știu… Ne întâlneam în Herăstrău, sâmbetele. Pe la 4 și ceva. Bucureștiul era înțepenit de frig și reumatisme, dârdâia săracul din toate tramvaiele, autobuzele și încheieturile, ca un animal mare și ud. Zăpada multă și gerul îmi înfloreau mere-n obraji. Pocnea gheața sub talpă. În parc, pustiu de Siberie. Eram doar noi doi și trei ciori care zbierau disperate: Cra, Cra, Cra! Ne așezam pe o bancă și vorbeam scurt:

– Ce-ai mai făcut?

– Am luat un 4 la contabilitate…

– Nasol!

Apoi începeam să ne concentrăm. Păi, da, nu v-am spus că Robert se credea cavaler Jedi? Era convins că poate schimba oamenii, lumea, planeta…, că poate mișca lucrurile din jur, doar dintr-o privire, prin forța gândului. Telechinezie!

– Vezi pietricica asta?

– Îhî…

– O s-o mișc.

O așeza la vreo doi metri în fața noastră, pe zăpadă, și se zgâia la ea minute în șir. Ce minute? Ore! Până cădea seara peste noi. Piatra ne făcea în ciudă. Nu se mișca, neam! Era tot acolo, ca o nenorocită, iar eu, albastră de frig, tușeam de-mi spărgeam plămânii.

Tot așa, Robert credea că, prin concentrare absolută, puteam să ieșim din corpurile noastre. „Dacă reușim, trecem împreună granița pe la sârbi și fugim în America… Aici, pe bancă, vor găsi două trupuri, troienite de zăpadă, goale de suflete. Noi vom fi departe, peste ocean…” Mă speria grozav ideea, dar pentru că-l iubeam pe nebun, răbdam. Întunericul era de mătase, destrămat pe la margini, și câteva steluțe vioaie licăreau deasupra moțului meu de la caciulă.

-Nu merge cu piatra, fată!, zicea Robert într-un final. Hai să încercăm cu stelele!

Și se proptea cu ceafa de bancă. Își fixa ochii asupra uneia dintre ele și dă-i, frate, concentrare, de credem că-o să-i iasă din orbite. Mă încordam și eu, cu avânt. Din mușchi, din vene, din gânduri, din sfinctere. Vedeam cerculețe, liniuțe, bastonașe, covrigei, note muzicale, să fie un do sau un sol? Într-un final, observam,( căpiați și cu lacrimi în ochi) cum steluțele se mișcau, țuști în sus, țuști în jos… Clar. Daaa! Avea putere, omul, ce  mai! Așa au decurs toate întâlnirile noastre. TOATE! Nu ne pupam, nu ne strângeam în brațe (poate m-aș mai fi încălzit și eu!) nu ne făceam declarații înfocate de amor.

Asta până când m-am plictisit de atâta efort mental și am făcut pneumonie. M-am internat în spital, furioasă. Între timp, pentru că așa era la vârsta aia, m-am îndrăgostit de un alt băiat, care-și rupsese tibia la schi. De atunci, n-am mai auzit nimic de Robert… Dar, de fiecare dată când vine luna februarie, mă apucă așa, o stare febrilă. Aș țopăi, aș dansa, aș face multe lucruri pe care le-am lăsat baltă, din teamă, aș face daruri necunoscuților. Dar cel mai mult, mi-e poftă să mișc stelele cu gândul: țuști în sus, țuști în jos…



Citiţi şi

Mi-ai promis

Copilul care a refuzat să crească

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,891 views

Your tuppence

  1. Carmen / 1 February 2012 20:16

    “Dar cel mai mult, mi-e poftă să mișc stelele cu gândul: țuști în sus, țuști în jos…” 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Ligia / 30 January 2012 11:01

    Dragut, natural, simplu…adevarat!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Mirela Baron / 30 January 2012 10:31

    Doamne ce frumoasa- i dragostea! fe-martie 🙂 aduc un dor de zbor …

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro