Băiete, îmi place cum gândești, hai să ne f*tem

Erika Bloj

1 October 2017

ERIKA– continuare de aici

Joi. Ultima zi din septembrie. Plec.

Mi-am îndesat în geamantan o carte, doi chiloți, niște șosete și lucruri inutile care să nu mă lase să îngheț. A, da, și două moltoane de viață caldă. Trai pe care probabil nu am să-l mai gust.

M-am destăinuit. Am recunoscut tot. Am hotărât să ne despărțim, fără să legalizăm hotărârea noastră. De altfel, era o foaie de hârtie la care mă gândeam cu mirare: cine mai are nevoie de o foaie subțire de hârtie să unească tot ce s-a destrămat? Soacră-mea s-a supărat că nu mai are cine să o ducă la fizioterapie, și că „ce băiet fain era, tare fain, de comitet”… pe asta n-am înțeles-o niciodată. Cine e comitetul, al cui băiet eram? În fine… Sofia a plâns. M-a târât pe la cabinete de psihoterapii și de terapii de tot felul. Tot ce am reușit să am, o mică erecție la a treia psiholoagă. Doamna Stela. Avea un râs ca un oftat. Craci sănătoși și buze primitoare. Se uita cruciș. La mine. Mi s-a făcut frică și am zis tot. Așa a aflat Sofia de Zelda. Într-un cabinet, în care psiholoaga avea un drac între buci, eu, un alt drac, între alte buci, o muscă zbura bezmetică prin cameră și tot aerul puțea a adulter. Nu tocmai un ambient familiar, mai ales că nici unul dintre noi nu aveam batistuțe de hârtie. Doamna Stela se scuza că i s-au terminat cu un cuplu din ziua precedentă. Ea și-a donat părul unui pakistanez, apoi s-a îndrăgostit de el și și-a convertit fetițele la religia musulmană. Tatăl fetițelor, un bărbat blând, nu înțelegea de ce nu l-a înșelat cu un român neaoș? Că doar sunt atâția, majoritatea ortodocși. Au plâns amândoi preț de două pachete de batiste de hârtie, maximul admis pe săptămână, într-un cabinet de psihoterapie. Că doar nu mergi acolo să-ți cureți sinusurile de muci.

Sofia nu înțelegea. De ce? Cum, mă? TU? Nici cu mine nu erai prea… încă una? Serios? Eu dădeam din cap. Să nu crezi că încercam să explic. Niciodată. Femeia e mult mai deșteaptă decât mine. Dacă se face că nu înțelege, e numai fiindcă vrea să fie alintată, convinsă, apreciată. Sofia a plâns cam două ședințe, după care, la a treia, a recunoscut că are și ea un amant. Unul nesemnificativ. Așa zicea ea. Nu-l iubește, dar îl place. Asta iar e o chestiune de femei… un fel de: nu te gust, doar te halesc! Nu m-am enervat. Nici măcar. Ăsta a fost unul din semnele de întrebare care m-au convins să plec. Ce rost ar mai avea să stau?

Să o duc pe soacră-mea la fizioterapie?

barbat plecare

Doamna Stela mustăcea. Zâmbea ca și cum accepta tot punctul meu de vedere. Uneori își mai netezea câte o șuviță cu degetele-i lungi cu unghii aplicate și date cu ojă roșie. Nu mi se părea normală reacția ei. Era ceva de genul: băiete, îmi place cum gândești, hai să ne f*tem. Iar eu eram destul de excitat. Avea ceva diabolic în privire, nu era vina mea. Și sânii îi evadau ca două piersici gigant prin bluza albă. Sofia plângea. La momentul în care eu mă uitam la piersicile psiholoagei, ea își făcea mustrări de conștiință că: nici măcar nu-mi place așa de tare de Costel. Dar e drăguț! Îmi aduce flori și îmi scrie poezii.

Hai să ne f*tem… psiholoaga zâmbea cu un ochi închis. În momentele mele grele, mereu, cineva trebuie să fie cu un ochi închis. Acesta e laitmotivul vieții mele. Camera părea o văgăună în care toate viciile umane și-au dat întâlnire la un party. Mie îmi venea să le f*t pe amândouă. Pe Sofia așa, plângând. Apoi, îmi venea să o sun pe Zelda să îi zic că o f*t, că mi-a distrus căsnicia, pe soacră-mea că… să o f*tă turcii (că eu nu) că mi-a stricat stomacul cu borâcile ei gătite din resturi, pe Ioji că l-a distilat pe Bro… etc.

Dar mi-am amintit de Bro și un mic mărgărit de lacrimă mi s-a ivit în colțul ochiului stâng. Cam cum i se ivește unui pensionar un picur de muc pe nas, la cinci dimineața când stă la coadă la butelie. Bro nu merita soarta asta. El a fost lăsat în grija mea, iar eu i l-am lăsat lui Ioji pe două săptămâni, iar lui Ioji i s-a stricat boilerul. Da, la bloc boilerele se strică. Dar nu asta e problema. Instalatorul, o namilă cât un taur, și-a pus geanta de scule pe el, că nu l-a văzut, apoi s-a împiedicat într-un cablu și a căzut pe geantă… și pe Bro. L-a făcut un fel de Turtle Ninja. Apoi, l-a taxat dublu pe Ioji pe motiv că: p*la mea de ungur prost, leagă naibii cablurile astea și animalele de casă! Ioji a plâns trei zile. Rojica de atunci nu își mai vopsește părul, zice că ea așa ține doliu. Eu l-am pus pe Bro într-o cutie de margarină și l-am îngropat după bloc, unde mai erau vreo trei tufe de mure rămase netăiate de ăia de la parcări.

Adevărul e că au fost prea multe tragedii în viața mea, în ultimul timp. Nu mai pot. Toți avem câte un moment de „nu mai pot” în viață. Al meu e acum. Așa că plec. Lumea e mare și largă ca o floare de fecioară bătrână. Vreau să o explorez. Jorj mi-a dat un caiet. Mi-a zis să-mi scriu gândurile, că mă ajută. Uneori, Jorj e romantic. Pe mine m-a pufnit râsul. Ce gânduri? Sunt gol, golit. Gândurile mele sunt imagini. Zelda, pielea ei, ochii ei, urechea ei, ridul subțire de la marginea buzei, semnul mic de pe gât, apoi buzele, cuvintele rotunjite pe vârful lor, zâmbetul ascuns în spatele vocalelor trufașe… un album întreg de fotografii. Ele sunt gândurile mele. Viața rămâne în urmă, ca un drum îngust, spre care mă uit cu regret, dar nu mai încap. E pustiu. Un drum pustiu. Eu sunt singur. De aceea plec. Trebuie să mă regăsesc, să-mi împrietenesc trecutul cu viitorul într-un prezent ambiguu. Nu mai aparțin nimănui, nu mai sunt niciunde. Ieri a fost ziua mea. Am împlinit 43 de ani și tot atâtea singurătăți. Sunt un om golit de ani, un nou născut îmbătrânit, un lung șir de întrebări ale căror răspunsuri le caut cu sete. Plec. Lumea e largă… iar eu am obosit.

– Hat te cinașule, mi-a zis Rojica. Dai așa cu talpa în tot ce bine e la tine, mă? Hat, tu bolund? Stai cu Jofia ta, faci kicsi bebe și ferice pe ea, mă!!! nu rupe gâtul așa din prima, tot o gaură e!

– Bozmeg, mă, dă-le-n korhaz de muieri, mă, dă să bem pălincă, ember! Ioji, între două reprize de plâns.

– Că nu suport știut la tine supărat, mă! că animal micuț nevinovat, n-am vrut, mă, să fac rupere de gât, omor necopt, mă! ioi, ce milă, biet broscă, Istenem să ne păzească, iai, te Roji, bagă un ștampel de pălincă.

– No, meri cu bine, szomszed, să te păzească îngerii că tare cinaș ești! No, nu, tu Roji? Fain băiet, no, mere-n lume, stropși-l-ar!

– Da, fain băiet! Apoi să meri cu Jezuska te, muierile aste, Istenem, Istenem… Ioji, du-te-n beci, adă un borcan de untură cu kolbasz să fac o cină pe cinste. Ioi, milă mi de bietul broscoi, trânti-l-ar înjerii în Rai!

Joi. 30 septembrie. Am împlinit fix 43 de ani și am plecat. Un om rătăcit cu doi chiloți, o carte și două moltoane de singurătăți…

Pe Erika o găsiți întreagă aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

Poate, pur și simplu, nu vreau…

Femeia în… albastru – Lady Macbeth/The Young Lady

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,650 views

Your tuppence

  1. Ileana / 1 October 2017 19:14

    Fugi la Zelda, odată!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro