Bărbații care fug la greu

Catchy

25 October 2016

Cine te iubeşte rămâne aproape! Cine nu… face paşi mici, dar siguri, în direcția opusă, până ajungi să îi simţi absenţa chiar și când împarţi cu el acelaşi pat.

Cu trei ani în urmă l-am cunoscut pe el; mi-a atras atenţia un băiat simplu, dintr-o familie modestă, liniştit şi timid. Nu a fost nimic plănuit, totul a venit de la sine. Ne-am plăcut şi ne-am dorit amândoi o relaţie.

A fost primul bărbat din viaţa mea, alături de el am descoperit o lume.

Defectele însă i le-am descoperit mai tâziu, dar, paradoxal, m-au atras mai mult decât calităţile. Era nesigur, pesimist, introvertit. Am luat totul ca pe o provocare, îmi doream să-l determin să se schimbe, îmi doream să-i colorez viaţa care, după părerea lui, avea doar nuanţe închise.

Au fost perioade frumoase, altele mai urâte, dar îmi plăcea. Simţeam că evoluăm împreună. Relaţia devenea din ce în ce mai puternică. Şi totuşi… undeva, pe drum, ne-am pierdut, am început să-l simt absent, prea concentrat pe probleme. Nu se bucura deloc la reuşitele mele doar pentru că el rămăsese în urmă, ceea ce îmi ridica multe semne de întrebare.

După prima ceartă serioasă, m-am gândit să renunţ, mă supărase de multe ori, dar de data asta eram hotărâtă să luăm o pauză… definitivă. Dar se pare că soarta a avut alt plan pentru noi, căci ne-am împăcat iar, după care totul a decurs bine pentru o perioadă.

Însă problemele nu ne dădeau pace și eu nu mai eram sigură pe sentimentele lui, de fapt, nu cred că fusesem vreodată. Şi atunci viaţa mi-a demonstrat – într-un mod dureros – cât de mult contez pentru el.

Am fost diagnosticată cu cancer (tumoare malignă la rinofaringe). Am crezut că aceasta este, într-adevăr, sfârşitul relaţiei noastre. Cu problemele deja existente, cărora li se adăuga această veste teribilă, nu aveam cum să trecem peste impas împreună, ca un cuplu normal. Spre uimirea mea, însă, a rămas lângă mine. Din iubire, din milă sau ca să nu îl învinovăţească ceilalţi, adevărul avea să iasă mai târziu la iveală. Am făcut tratamentul care nu a fost uşor deloc. Eram împreună, ne înţelegeam bine, îmi ridica moralul, ceea ce mă făcea să cred că el este motivul pentru care lupt să înving boala.

femeie-cancer

Dar… totul a fost o iluzie. După un timp, nu am mai putut să fiu prezentă în viaţă lui, adică să îi ascult problemele ca de obicei şi să fiu în aceeaşi formă ca înainte. Am avut perioade când nu am putut mânca aproape nimic, perioade când nu am putut nici măcar să vorbesc. Comunicam prin mesaje şi, câteodată, suportam durerea doar pentru a-i auzi vocea.

Atunci s-a produs marea ruptură dintre noi. Eu duceam o cumplită  luptă cu mine însămi să pot suporta întreg tratamentul – era şansa mea la viaţă, dar el nu a înţeles asta. Mă susţinea, dar nu cu adevărat.

Aveam nevoie de optimism, de cuvinte frumoase, de iubire şi de afecţiune, dar el nu a putut să îmi ofere nimic din toate astea. Stătea lângă mine în pat, agitat, mereu trist, afişând un zâmbet chinuit în colţul gurii şi atât.

Timpul a trecut, începusem să-mi revin cât de cât din punct de vedere fizic, dar nu mai rezistam emoţional. Mă consuma situaţia, căci nu voiam să-l ţin cu forţa lângă mine. Şi aşa am reuşit, în timpul unei crize de nervi, să scot două cuvinte sincere de la el: „Am obosit!”. Ok, am înţeles. Mi-am văzut de drum şi l-am lăsat în urmă.

Până la urmă, boala, tratamentul… m-au obligat să devin puternică, să nu mă dau bătută şi… am învis! Dar nu am putut să mă bucur pe deplin de reuşită. Simţeam un gol care nu mă lăsa deloc în pace. Aveam ceva neterminat în trecut.

Aşa că m-am reîntâlnit cu el pentru o scurtă perioadă. Două săptămâni în care am retrăit tot ce trăisem frumos într-un an şi jumătate de relaţie. Am reaprins o flacară şi mai puternică pe care, de data asta, am ars-o definitiv. Pierise încrederea, iar el părea altă persoană. Totul a luat sfârşit. De-abia aşa am aflat că, de fapt, el nu m-a iubit niciodată, doar că a vrut să rămână lângă mine cu speranţa că iubirea o să apară pe parcurs. Atunci când m-am îmbolnăvit a rămas din milă şi pentru a nu mă avea pe conştiinţă.

Totul a fost o lecţie pentru mine. Sunt singură de aproape un an. Am descoperit liniştea care îmi lipsea, am învăţat să mă iubesc şi să apreciez fiecare lucru mic din viaţa mea, lucru care acum valorează enorm. Relaţia cu el şi faptul că m-am îmbolnăvit m-au făcut puternică şi sigură pe mine. M-am convins că nu merită să lupţi pentru o relaţie, dacă aceasta nu îţi oferă siguranţă. Este mult mai bine singură, decât singură lângă cineva care nu te iubeşte.

Guest post by Flori Florr

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu pe mine mă aştepţi?

Ai mei ani 40…

Prostuțule!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,974 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro