Bărbații le iubesc cu adevărat doar pe cele care le pot ține hangul. Pe celelalte le disprețuiesc

Smaranda Bedrosian

16 June 2016

SmarandaBedrosian 2Immature love says: ‘I love you because I need you.’ Mature love says ‘I need you because I love you.” Erich Fromm

Mi-a căzut de curând în mână o carte de psihologie* din care am aflat că oamenii au angoase, temeri, care le influențează comportamentul și deciziile și îi împiedică să aibă o viață normală. Unii suferă de angoasa de a deveni el/ea însuşi/însăşi, angoasa devenirii de sine, de individualizare. Ei nu vor să-și piardă apartenența la o comunitate, fiindu-le teamă de diferențele care-i pot face să se izoleze sau să fie respinși de ceilalți și să rămână singuri. Putem spune că persoanele respective suferă de angoasa de singurătate.

Chiar înainte de a citi cartea, intuiam că, din multe puncte de vedere, mă încadrez printre personalitățile cu trăsături depresive. Singura noutate pe care am aflat-o din lectura mea e că teama de a nu rămâne singură, fără un partener, este și o expresie a incapacității mele de a mă maturiza, de a deveni eu însămi, în timp ce eu o puneam numai pe seama lipsei de afecțiune din copilărie.

Se pare că depresivii ăștia, ca mine, se caracterizează printr-o nevoie absolută de a iubi și a fi iubiți. Au tendința de a deveni dependenți de partener, pe care-l supraevaluează, îl pun pe un piedestal, căruia i se dedică și fără de care ajung să considere că nu pot trăi. Nu putem exista fără iubire și viața noastră are sens numai dacă avem pe cineva care să ne iubească și pe care să-l putem iubi total, necondiționat. Frica de despărțire ne stăpânește și, dacă așa ceva chiar se întâmplă, disperarea poate fi covârșitoare.

angoasa

N-am reușit niciodată să atrag genul de bărbați cărora le place să ocrotească femeile și față de care să pot deveni dependentă, așa cum mi-am dorit mereu în subconștient. Când mă cunoști, eu exprim orice, numai senzația că aș avea nevoie de vreo ocrotire nu. Dimpotrivă, dau impresia că sunt cea mai puternică și de sine-stătătoare persoană de pe pământ. Așa că am întors efectiv angoasa singurătății pe dos și m-am înconjurat, încet-încet, de oameni care depind ei total de mine, inclusiv proprii mei copii, ca să mă asigur că singură, nu-i așa, n-am cum să rămân, de fapt.

Până acum câțiva ani, ajunsesem într-o stare de aparent echilibru interior, în care îmi acceptasem soarta, cu sufletul amorțit și nemaisimțind demult niciun fel de iubire. Eram liniștită în nesingurătatea mea falsă (falsă pentru că eram, de fapt, singură într-o relație inexistentă) și în faptul că mă bazam exclusiv pe mine însămi, lăsându-i pe ceilalți să creadă că am alături un sprijin și păstrând astfel aparențele. O făceam însă cu un mare consum emoțional, pentru că mereu, ca depresiv, am tânjit să depind și să fiu iubită de cineva și exact de asta n-am avut parte.

Însă zbuciumul este teribil când cineva ca mine întâlnește un bărbat capabil nu numai să mă iubească, dar și să aibă, la propriu, grija mea, inclusiv fizic, să mă hrănească, să mă îmbrace, să mă îngrijească, dac-aș avea vreodată nevoie. Dorința de a mă lăsa cu totul în seama lui este enormă. Dar un astfel de bărbat nu vrea așa ceva, el iubește exact femeia care nu depinde de el și pe care își permite chiar s-o admire, fără ca asta să-i știrbească masculinitatea. Iubește cu adevărat numai pe cea care îi poate ține hangul, pe celelalte le disprețuiește. Nu caută femeia care să-i fie egală, că egalitate între bărbați și femei nu există, ci pe cea care-i poate oferi o relație echilibrată, o relație în care nici unul nu depinde de celălalt, dar amândoi își permit fie să conducă, fie să se lase conduși, în funcție de situație. Pentru că orice bărbat, oricât de puternic și independent ar fi, are momente în care vrea să se facă mic și să fie mângâiat, giugiulit, ocrotit. Deci am de ales între iubire și dorința mea nestăvilită de a fi copil neputincios în brațele cuiva…

Sau poate că abia acum am crescut, am ajuns să fiu demnă de iubire? Și am curajul să fiu eu însămi, să nu mă prefac, având încredere că așa, „pe față”, fără prefăcătorii, tot are omul ce să iubească la mine, n-am de ce să mă dau altceva decât sunt… Iar dacă nu mă iubește, asta e, ghinion, eu de schimbat nu mă mai schimb de-acuma pentru nimeni. Pentru că, în definitiv, fiecare sac își găsește peticul. Dacă sacu-i imatur și dezechilibrat, nici peticul lui n-o să fie cine știe ce. Pe măsură ce te maturizezi, te cunoști, devii, sacul ți se va potrivi cu un petic mai frumos împodobit, cu un partener mai bun, mai evoluat, mai întreg. Un partener față de care să simți că se țes toate, se întrepătrund ca o  împletitură indestructibilă. Cum ar veni, unde unul are un gol, o nevoie, umple celălalt, și vice versa, mereu și mereu, în continuă evoluție, a fiecăruia în parte, dar și a relației în sine.

Psihanaliștii susțin că toate dezechilibrele sufletești provin de la traumele suferite în copilărie. Bineînțeles, aș putea considera că părinții sunt principalii vinovați ai eșecurilor mele de la maturitate, dar asta nu e în totalitate adevărat… M-am complăcut mereu în a-mi plânge de milă (ceea ce evident că fac și acum). Autocompătimirea, mila de sine determină o anumită satisfacție (vai, săraca de mine, ce soartă crudă m-a lovit, ce ghinion, ce nefericire), care poate fi suficient de gratificantă, încât să nu mai fie nevoie să-ți dorești și altceva. De fapt, sunt vinovată că nu mi-am găsit la timp forța să mă asum. Adică, puii mei, nu sunt paralizată, oarbă, fără mâini, fără picioare, practic singura problema reală a vieții mele a fost că n-am reușit s-o înfrunt pe maică-mea… și ea totuși nu e vreun balaur, nu?

Normal că în viață sunt și șanse, oportunități, oameni pe care-i întâlnești la timp sau pe care nu-i găsești niciodată. Dar, în final, tot despre alegeri e vorba. Dacă mi-aș fi ascultat vocea interioară, de multe ori ar fi trebuit să aleg altfel – nu neapărat bărbații din viața mea, dar și altele… meseria, prietenii, casa… Sau măcar să aleg asumându-mi motivul real al alegerii mele, nu mințindu-mă că va fi cândva bine… Viața mea nu e că „așa sunt eu, așa m-am născut”, ci că „așa am ales eu” (într-adevăr, pentru că numai așa am fost în stare să fac în momentul respectiv, dacă asta poate fi o scuză)…

Totuși, având în vedere că am reușit de mai multe ori să schimb macazul, să-mi modific total viața, să iau hotărârile bune, după ce le-am luat mai întâi pe alea proaste, și să renunț la ceea ce mă omora sufletește, înainte de a muri efectiv, mă gândesc că aș putea să mă admir, în loc să mă condamn sau să mă plâng. Poate asta mi-ar crește nițel moralul…

Da, folosește când îți analizezi gândurile și înțelegi de unde-ți vine, măcar parțial. Ca și când ai rezolva un puzzle, doar că, pe măsură ce te pricepi pe tine însăți și așezi bucățile unde le e locul, constați că piesele devin din ce în ce mai mici…

*Fritz Riemann, Formele fundamentale ale angoasei, Ed. Trei, 2005

Guest post by Smaranda Bedrosian

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Singură, dar liniştită

Nu poate fi nimic între noi

Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
24,013 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro