Bărbaţii plâng. În general, dacă-i vede cine trebuie

Liliana Widocks

3 June 2017

lila 1Mă trezesc de dimineaţă nişte gemete cumplite. Mă ridic în capul oaselor şi mă uit la mine. În afară de o chiorăială intrigantă de maţe, nu găsesc nimic. Un nou val de gemete zdruncină zen-ul din cameră. Vin de pe perna de-alături. Din instinct, reactualizat când am devenit mamă, îi pun mâna pe frunte. Uşor transpirat.

– Te simţi rău, Iubi? Ce s-a întâmplat?

Bănuiesc că ajută un coşmar să treacă strada.

– Mă doare spatele. Poţi să chemi ambulanţa!

Îi dau două paracetamoale îmbunătăţite cu codeină. Nu mai e nevoie să chem salvarea. Mai geme totuşi de câteva ori. Sun la serviciu să anunţ că e imobilizat la pat. Îmi trece prin cap să verific dacă nu e vreo finală de cupă sau dacă nu a început campionatul european. De fotbal. Apoi mă pedepsesc muşcându-mi buzele, cum de m-am lăsat să devin atât de cinică?

– Ce-i cu tata, moare?

bărbat

Fiul nostru îl priveşte curios, periindu-şi dinţii. Se pregăteşte să meargă la şcoală.

– Ei, moare!!! Îl doare spatele. Fugi de te îmbracă, obrăznicătură, îţi pregătesc acuşica micul dejun.

– Moor…. moor, fiule …

Copilul se întoarce pe călcâie şi mă priveşte suspicios. Se apropie de taică-său.

– Vrei să chem salvarea?

– Nu, are maică-ta grijă de mine.

Bănuiala ia contururi tragi-comice în privirea copilului. Îl iau de după umeri, îl duc la baie, unde îi arăt pentru a mia oară că pe periuţă se pune pastă de dinţi. Ridică din umeri.

– Dacă nu moare până la 3, poate vine să mă vadă jucând netball. Azi avem meci cu cei de la Saint Catherine.

– Chiar dacă se va simţi mai bine, e bine să rămână în pat peste zi. Vin eu.

Ca prezenţă la meci, sunt un pic mai mult decât o dezamăgire. Aia e treabă de bărbaţi. Aţi observat ce bine sună indicaţiile taţilor de pe margine şi ce piţigăială punem noi la bătaie?!

Pleacă la şcoală. Iubi adoarme. Apuc să fac câte ceva prin casă. Se aud gemete înfundate din când în când. Las totul baltă şi fug lângă bolnav. Stă cu telefonul mobil sub plapumă şi face pe adormitul. Răspunde greu, dacă-l întreb cum se mai simte. Îi fac o supă. Dacă trece prin nu contează ce fel de suferinţă, preferă o dietă care să dovedească grijă şi compasiune. Îl hrănesc. Aşteaptă să compensez eu cu mişcări care lui îi provoacă durere. Îi mai dau nişte analgezice şi aşteptăm împreună doctorul, pe care l-am sunat de dimineaţă. Doctorul pare să înţeleagă perfect despre ce este vorba, îi recomandă o săptămână de stat în pat, odihnă şi relaxare. Promite o programare pentru o radiografie şi una pentru un test de sânge. Pe Iubi îl ia cu leşin. Acele îi dau fiori. După ce pleacă doctorul, cere un pahar de vin. Mă încrunt. Se răzgândeşte şi cere o bere. Nu poate lăsa frica de ace să-i cauzeze şi o depresie. Are destule pe cap. Ca soră medicală, sunt un eşec. O ştie şi el. Ba îl alint prea tare, ba nu-s acolo când are nevoie, ba sunt mai strictă decât Măria-sa doctorul, sunt nemiloasă şi cicălesc. Nu vrea decât să stau acolo, ţinându-l de mână când se simte rău, să tac când doarme şi să-i aşez din când în când pernele.

Copilului îi dau lacrimile. După două zile de gemete, e convins că tac-su moare, iar eu, ca toţi adulţii care îşi dau importanţă, încerc să ascund adevărul. Mă aştept ca taică-său să riposteze, speriat de idee, dar în loc, mai scoate de pe undeva nişte gemete şi simt cum se înţeleg din priviri. O tragedie!

După o săptămână se simte mai bine. Doctorul i-ar mai fi dat câteva zile de stat în pat, dar refuză, e sătul de mine şi vrea la serviciu.

Peste alte câteva săptămâni, fierea, şi aşa amărâtă, îmi trimite la plimbare nişte pietre, îmi dă cu gălbinare peste ochi, iar pancreasul închide graniţele cu sârmă ghimpată. Mă ia salvarea, mă proptesc în perfuzii. Iubi şi copilul mă petrec cu urări de bine, un pic iritaţi că s-a întâmplat la miezul nopţii. Când mă vizitează la spital, unul citeşte ziarul, iar celălalt joacă ceva pe tabletă. De vorbit, vorbesc cu vecina de pat.

Când revin acasă, ambientul suferă în aşa hal că-mi taie respiraţia. Băieţii se apără:

– Dă-o încolo de curăţenie, eram îngrijoraţi, crezi că noi nu am suferit?

Bărbaţii plâng. În general, dacă-i vede cine trebuie. Dacă nu, susţin că mai bine o fac pe ascuns.

Şi din dragoste suferă. Cam cum suferim şi noi când ne rupem o unghie, de se duce dracului toată ziua aia.

Liliana Widocks

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

Clandestin

Plecări

Mi-e tare dor de tine, să știi…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,077 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro