Bârfa noastră cea de toate zilele

Cătălina Robu

6 May 2014

catalina robuA fost necesar să ajung ditamai adultul ca să pricep pe deplin tot nocivul din spatele cuvântului judecată. Să simt în toată ființa mea cum acest obicei îți poate urâți inima și îți poate distruge relațiile. Cum se poate strecura în tine ca un șarpe veninos, distrugând încet, dar sigur, lumina iubirii cu care natural ne însoțim raporturile cu oamenii din viața noastră.

De ce mi-a trebuit atâta timp pentru a înțelege un concept de bază? Să zicem că m-am născut într-un spațiu cultural căruia îi cam place să se joace de-a judecata. Mai ales că se combină atât de bine cu altă meteahnă de-a noastră, scăldatul în valea plângerii. Ne plângem și de noi înșine, dar nimic nu se compară cu a te plânge de cei din jur care, mai mult sau mai puțin, cam sunt de vină pentru tot răul care circulă nestingherit prin imperiile noastre. Facem treaba asta în fața oglinzii, dar și împreună cu familia și prietenii. Și iese bine deoarece tuturor ne place să învârtim plângeri. În final, nu ne limităm doar la ființe vii, ci alegem pe post de vinovați și diverși agenți din mediul înconjurător, cei mai cunoscuți fiind vremea cu ale ei post-decembriste coduri galbene, portocalii sau roșii, și sistemul, acel Dumnezeu laic care ne conduce zi de zi aici, pe pământ.

Bârfitoarele

Legat indisolubil de spațiul cultural în care am văzut lumina zilei, mediul în care am crescut și în care m-am format a fost unul ce a folosit judecata ca pe un accesoriu zilnic. Doar că se numea altfel. Îi zicea bârfă. De când mă știu în jurul meu s-a bârfit. Rudele, prietenii, vecinii, colegii, trecătorii. Traiul într-un oraș mic înlesnea și încuraja vorbitul despre ceilalți. „O știi dragă pe Frosinica? A fost văzută ieri beată moartă”, auzeam deseori prin casă sau prin fața blocului. „Care Frosinica?” „Sora lui Georgică de la Sculărie, ăla care e căsătorit cu aia grasă de umblă pe stradă de zici că acu’ se prăbușește.” „Aaaaa, aia? Doamne iartă-mă, femeie în toată firea, cum să se îmbete?” Eu înregistram mecanic astfel de discuții, fără să realizez că ele mi se țes în urechi și ochi ca niște celule canceroase, metastazându-se ulterior în tot corpul, ajungând chiar până la inimă. Mai târziu, în mod firesc, am început să fiu eu cea care pornea astfel de discuții. Știam că am produs o bârfă reușită după nivelul de râs pe care îl stârnea. Niciodată nu mi-a dat prin cap să mă întreb de ce s-a îmbătat Frosinica. Ce poveste tristă de viață ascunde acel comportament care devenise celebru în nici 24 de ore? Dar cum să-mi pun o astfel de întrebare când cei mari din jurul meu nu au făcut-o niciodată? Cum să apelez eu la un astfel de resort lăuntric când nimeni nu m-a învățat că posed așa ceva? A fost necesar să treacă o grămadă de ani până am întâlnit vreo doi oameni care nu bârfeau și care într-un fel nu mă lăsau să bârfesc ca să pricep cât rău produce acest sport național.

Însă iluminarea completă s-a produs în urmă cu puțini ani când m-am apucat brusc să-mi revoluționez viața. M-am erijat în Che Guevara și m-am ales cu toate „beneficiile” pe care ți le conferă lumina scenei. Am fost întoarsă de pe o parte pe alta, mai abitir ca o bucată de vită în sânge la grătar. Pusă la zid cu atâta patos, m-a lovit revelația. Mi-au trecut prin fața ochilor toate momentele mari din viața mea în care și eu am făcut același lucru cu ceilalți. M-a invadat mila. Mila pentru ceilalți când le citeam judecata în ochi și în absența salutului, dar mai ales regretul și tristețea că am fost și eu printre ei de atâtea ori. Că am ridicat piatra și am aruncat cu ea în oameni, zicându-mi că o fac din grija pe care o port celor dragi mie, fără să înțeleg că nimeni nu știe ce se întâmplă cu adevărat în sufletul unui om. Ce temeri are, ce tristeți îl răscolesc, ce lipsuri resimte! Fiecare om cu povestea lui. Am înțeles atunci că eu ar trebui să am ochi doar pentru povestea mea. Iar dacă mă plictisesc cu propria viață sau nu îi dau de capăt și aș vrea să mă preocup de alții, atunci mai bine aș lua o carte în mâini și m-aș lăsa purtată de povestea eroinei sau a eroului.

Nu înseamnă că m-am vindecat complet. Sunt în continuare o persoană care judecă. Boala aceasta dobândită în copilărie s-a cronicizat în asemenea măsură că uneori îmi zboară judecata dintre neuroni ca un cal sălbatic atunci când simte căpăstrul. Mă bucur însă că măcar acum conștientizez când judec și mai ales cât rău face și cât rău îmi fac. De cele mai multe ori reușesc să nu dau drumul cuvintelor veninoase. Dar nu e suficient. E destul să-mi încolțeasca judecata în minte ca un fir de buruiana printre răsaduri ca răul să fie făcut. Ce am înțeles este că nu poți opri judecata prin exerciții mentale sau prin puterea voinței. Ar fi o stopare artificială. Singura cale pe care o întrezăresc este drumul iubirii față de tot ce mă înconjoară și față de mine însămi. Pentru că din iubire față de ceilalți se naște automat înțelegerea și acceptarea lor. Iar din iubirea față de mine însămi rezultă acceptarea imperfecțiunii mele ca ființă umană. Acceptarea faptului că am greșit de multe ori și voi mai greși în viitor. Și la fel ca mine, toți cei din jurul meu sunt sortiți greșelii. Iar dacă pe mine mă înțeleg și mă iert, de ce nu i-aș înțelege și i-aș ierta pe toți? De ce oare i-aș mai JUDECA?

Pe Cătălina o găsiți toată aici.

Citiţi şi

Căutări…

M-am privit ca şi cum m-aş fi văzut întâia oară…

Îmi plăceau iubiții mamei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,117 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro