Beautiful Sofi

Adina Dinițoiu

15 November 2013

E vorba de o dramă de familie (estoniană) întinsă pe trei generaţii de femei, pe fundalul Estoniei rurale din timpul dictaturii sovietice (anii ’40-’50) şi apoi la începutul anilor ’90, când se întâlnesc Zara şi Aliide (cea dintâi e strănepoata dinspre soră a celei de-a doua). Dacă putem vorbi, totuşi, de o doză de comercial în carte, în ce priveşte suspansul – unde se vede priceperea dramatică a autoarei, care a studiat şi dramaturgie, şi care a pornit în scrierea acestui roman de la o piesă de teatru omonimă, de mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez – e drept să spunem că, pe de altă parte, romanul n-are pic de moralism, de schematism, păcate în care ar fi putut lesne cădea cu un asemenea subiect: istoria care striveşte vieţile oamenilor. Şi, pe lângă scriitură şi măiestria întreţinerii suspansului – în capitole scurte şi nervoase, care alternează rememorarea şi prezentul, anii ’40-’50, anii ’80 şi anii ’90 –, mai e un al treilea ingredient de excepţie: figurile feminine din prim-plan, cele două femei evocate mai sus.

Aliide e, la drept vorbind, figura centrală a cărţii şi un personaj greu de uitat. După ce-l urmăreşti, rămâi la fel de descumpănit(ă) precum la finalul unui film ca Dogville, în care nu mai ştii unde e binele şi unde e răul… Destinul ei – ca şi al surorii sale, Ingel, pe care o invidiază cumplit, până la ură, din clipa în care se căsătoreşte cu Hans Pekk, pe care-l iubeşte în secret şi-l vrea pentru ea – e sub incidenţa istoriei necruţătoare, dar şi al propriilor sale acte, la limita patologicului: ea încearcă, cu orice preţ, să-şi însuşească viaţa surorii sale (vezi clişeul de „viaţă furată” în literatura de consum) şi mai ales să-i ia bărbatul, şi chiar are ocazia, pentru că, în Estonia comunistă, Ingel şi fetiţa ei, Linda, sunt deportate în Rusia, pe motiv că Hans Pekk fusese un colaboraţionist cu nemţii în timpul războiului. La instalarea comuniştilor, Hans fusese ascuns de cele două femei în casă, într-o încăpere secretă. Or după deportarea lui Ingel şi a Lindei, Aliide se mută – împreună cu soţul său Martin Truu, comunist fervent, dovedit la final a fi un infractor reconvertit – în casa părintească, înlocuind-o pătimaş şi cu încăpăţânare pe Ingel şi încercând să-l seducă pe Hans… Printr-o mică lovitură de teatru – căci autoarea ştie, spuneam, să manevreze suspansul – apar, spre final, câteva însemnări dintr-un carnet ale lui Hans, scrise în camera secretă; căzute în mâna lui Aliide, ea constată şocată că Hans n-ar fi avut niciodată vreun gând legat de ea, dacă l-ar fi ajutat să ajungă liber la oraş şi, drept urmare, îl asfixiează în încăperea lui secretă…

Peste ani, apare această fata, Zara, hăituită, paralizată de spaimă, care se refugiază în curtea ei; de fapt, ea e strănepoata sa, fata Lindei, şi pare să treacă prin traume asemănătoare celor pe care le suportase Aliide pe vremuri, la interogatoriul comuniştilor legat de Hans, când fusese violată şi torturată (ca Linda însăşi, pe atunci o copilă). Zara, crescută în Vladivostok de mama şi bunica ei, plecase în Occident pentru a câştiga bani şi ajunsese, la începutul anilor ’90, într-o reţea de prostituţie; acum reuşise să evadeze de sub teroarea lui Paşa şi Lavrenti: „Aliide începu să respire pe gură. Îi cunoştea ea pe bărbaţii ca ei. Bărbaţi cu o ţinută ca asta, care ştiu cum să pedepsească o femeie şi veniseră aici pentru a lua o femeie care trebuia pedepsită. Oameni cu un aer obraznic, care zâmbesc larg, arătându-şi dinţii de aur, înfipţi în uniformele lor, cu chipiul în ochi, ştiind prea bine că nimeni nu-i putea refuza, tot puneau mâna pe ce voiau. Oameni care poartă bocanci ca să calce în picioare pe oricine le stă în cale”. Traume peste traume ale terorii, perpetuate de la o generaţie la alta de femei, de la Aliide, Ingel şi Linda până la Zara (dar şi Talvi, fata lui Aliide, plecată din sat la oraş şi distantă faţă de mama ei!), de parcă şirul dramelor familiei n-ar avea niciodată un sfârşit.

În ciuda titlului cărţii, nu există o „purificare” în cartea asta, poate doar – să zicem – un soi de catharsis via Aristotel, ca la finalul tragediilor antice (purificare a spiritului prin intermediul artei). Şi conştiinţa că răul şi binele, patologicul şi normalul au graniţe îngrozitor de fluide, când vine vorba de oameni.

Cum ziceam, cartea e scrisă extraordinar – şi traducerea e foarte bună (deşi redactarea extrem de neglijentă) –, are capitole concise şi titluri catchy, iar firele nevăzute ale suspansului nu-ţi permit, practic, să o laşi din mână.

 

Romanul Purificare al finlandezei Sofi Oksanen (n. 1977), apărut în 2008 şi tradus în limba română de Adela Victoria Korshin la Editura Polirom (în seria „Biblioteca Polirom”, în 2012) s-a bucurat de un mare succes european (e tradus în peste 40 de ţări). Printre premiile câştigate se numără: The Nordic Council Literature Award (2010), Prix Fémina Étranger (2010), The European Book Prize (2010), Prix du Roman FNAC (2010). Cartea îşi merită premiile, căci dincolo de o scriitură aparte, foarte senzorială şi foarte senzuală – venită de cele mai multe ori dintr-o perspectivă feminină (eroinele cărţii sunt, în fond, femei) – ea reuşeşte să creeze, până la capăt, o poveste plină de dramă şi plină de suspans, hrănită din drame istorice care strivesc, sub tăvălugul lor, destine umane.



Citiţi şi

Cele 26 de orașe cu cea mai înaltă calitate a vieții din lume

 Romeo și Julieta cu mitraliere – Allied

Ciudata lume a Ninei Leen

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
364 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro