Beijing, printre temple şi zgârie-nori

Mara Ambrosie

19 May 2011

Nu mai ţin minte ce aşteptări aveam de la China. Sinceră să fiu, cred că aveam toate aşteptările şi niciuna. Credeam că va fi “exotică” şi în acelaşi timp familiară, nouă şi în acelaşi timp veche, modernă şi totuşi atât de blocată în timp. Mă aşteptam să mă simt îngrozitor de străină într-o ţară în care totul va fi scris în alt alfabet şi pronunţat după nişte reguli pe care nu le poţi asimila într-o vizită turistică. Şi în toate aceste aşteptări… am avut parţial dreptate.

Prima întâlnire cu Beijingul avea să seteze multe din impresiile pe care încă le port în mine, la cinci luni după ciocnire.

Prima zi în Beijing a fost puternic marcată de oboseala unui zbor de 9 ore şi de frigul paralizant din acea zi de decembrie. Mergând cu autobuzul de la aeroport spre centru, mi se părea că trec pe lângă cartierele îndepărtate ale unui oraş industrial românesc, zonele de lângă fabrica de hârtie, blocurile de apartamente văzute de după o cortină de copaci de la marginea străzii.

Desigur, străzile în sine erau cu mai multe benzi şi fără gropi, însă simpla culoare a cerului, acel gri spălăcit cu nuanţe pierdute de albastru şi felul în care soarele se sufoca din spatele unor nori de poluare, toate acestea mi-au marcat prima imagine.

Ce diferenţă poate face un strat de poluare! Pot spune că prima mea impresie a Beijingului a fost aproape bacoviană.

În timp ce intram cu autobuzul spre centrul modern al Beijingului, mi-am amintit de o conversaţie purtată în metroul din Washington cu o studentă din China, care timp de 5-6 staţii mi-a povestit despre ea şi ţara ei. Mi-a plăcut mândria cu care mi-a zis cât de mult a evoluat China, cât de mult seamănă oraşele mari cu cele din America. Îi arătase unei colege de cămin poze din Beijing şi Shanghai şi o pusese să ghicească ce oraşe sunt. Zgârie nori competitivi, benzi de stradă şerpuind printre clădiri. Colega a zis Chicago, Seattle, New York. Iar ea, chicotind, îmi povestea cum i-a zis “No, no, this is China!”.

Chinezescul din China se pierde, în pozele făcute de sus, la clădirile de sticlă şi metal, centre de cumpărături mai mari şi mai dese ca în Vestul pe care a vrut atât de mult să îl ajungă din urmă. Dar în toate aceste locuri simţeam că acele clădiri crescuseră prea repede din pământ, peste noapte, că nu reprezentau nimic pentru ei, istoria lor. Erau doar semnele disperate ale dorinţei de a putea arăta cuiva din vest o poză pentru ca ei, păcăliţi de mirajul clădirilor strălucind în soare, să creadă că acestea sunt ale lor, ale ţărilor şi capitalelor lor. Nu, şi noi în Republica Populară Chineză putem înălţa aceiaşi monştri, aceleaşi experimente arhitecturale, şi chiar unele mai îndrăzneţe!

Beijing. Are două nume. Beijing sau Peking. Peking e numele folosit mai des de anglo-saxoni. Interpretarea străină. Aici îl voi numi Beijing, fiindcă aşa l-am cunoscut, aşa mi s-a prezentat. Numele capitalei este pe cât se poate de explicit şi lipsit de mister: Beijing înseamnă Capitala de Nord, spre deosebire de un alt oraş care fusese capitala Chinei, Nanjing, Capitala de Sud. Conţine 14 districte urbane şi două regiuni rurale, întinzându-se pe aproape 17 mii de kilometri pătraţi, cu cei aproape 20 de milioane de locuitori. Aproape că te-ai pierde în el.

Frânturi de vis chinezesc

Am să vă trec ca printr-un vis de dimineaţă prin Beijingul pe care l-am cunoscut. O să vă treziţi din el cu senzaţia că aţi pierdut ceva, că parcă vă amintiţi ceva, din altă viaţă.

Mai ţineţi minte vizita la Palatul de Vară? Am mers cu metroul până în capătul oraşului, aproape că ni se termina harta şi nu mai ştiam unde suntem. Dar e logic, nu? Dacă ai fi împărat şi-ai vrea un Palat de vară, l-ai  pune cât mai departe de ochii lumii.

A fost ciudat să vedem Palatul de Vară iarna, cu lacul îngheţat şi omul acela care păşea liniştit pe gheaţă, atât de departe de mal încât ne aşteptam în orice clipă să dispară în apă. Era nesfârşit locul, multe clădiri aşezate cu faţa spre lac, cu dragoni pictaţi pe ele, cu vopseaua care se cojea. Erau tare insistenţi chinezii care se ofereau să ne ghideze, în engleza lor uşor robotizată, neafectată. Această reşedinţă imperială s-a născut în secolul 18. Are tot felul de clădiri şi porţiuni cu nume de poveste: Dealul Longevităţii, Templul Mării de Înţelepciune, Barca de Marmură, Grădina Plăcerilor Armonioase, toate parcă deţinând ceva puteri magice.

Însă parcă era pe moarte tot palatul, fără niciun indiciu despre fiecare clădire, la ce servea, cine locuia în ea, parcă ne plimbam printre ruinele frumos pictate şi apoi părăsite ale unui fost paradis. De departe totul arăta minunat, dar când te apropiai de fiecare clădire, le simţeai singurătatea şi dorul pentru zilele împăraţilor.

Am urcat pe Dealul Longevităţii. De sus, puteam vedea grădinile şi câte o pagodă înălţându-se printre copaci. Dealul a fost construit cu pământ excavat din lac. Aşa au crescut ambele, dealul devenind copil al adâncimii lacului.  Are aproape 60 de metri înălţime, fiind numit astfel când mama împăratului Qianlong  a împlinit 60 de ani (în 1752).

Am mers în aceeaşi zi în Oraşul Interzis.

La intrare era afişată o poză uriaşă cu Tovarăşul Mao. Din reşedinţă a împăraţilor, Oraşul Interzis devenise Maosoleu, marcat de spiritul comunist.

Mai ţii minte filmul despre Ultimul Împărat?

Nici eu nu ţin minte prea bine detaliile. Dar totul se petrecea aici, în spatele zidurilor Oraşului Interzis. Nimeni nu avea voie înăuntru, doar membrii curţii imperiale. Doar împăratul şi servitorii lui, concubinele lui, împărăteasa, dar noi, noi nu am fi avut voie să păşim înauntru. Acum, însă, am intrat împletite în alte şiroaie de turişti veniţi din toate colţurile lumii, iar paşii noştri ne-au răsunat a sacrilegiu în fiecare dintre curţile Oraşului.

Cu cât ne apropiam de centru, cu atât ne pierdeam mai mult în intestinele simetrice ale Oraşului. Temple peste temple, curţi îngrădite, dând în alte curţi îngrădite, plăci de marmură cu dragoni sculptaţi pe ele, clădirea împărătesei, clădirea de primit vizite diplomatice, clădirile servitorilor, totul atât de bine orânduit şi de clar delimitat. Pentru mine toate erau la fel, copie uşor modificată a aceleiaşi clădiri, şi , de la o vreme, nu mai ştiam nici de cât timp mergeam şi nici cât mai aveam de străbătut oraşul  din mijlocul oraşului Beijing.

Am ajuns la cele din urmă grădini, la capătul oraşului, cu chiparoşii lor ca nişte bătrâni înlemniţi în aceeaşi formă stranie, de V întors.  Aflăm că au fost modificaţi când erau pui, pentru a semăna cu semnul chinezesc pentru om, persoană.

Lângă doi chiparoşi cu ramurile împletite au fost fotografiaţi şi ultimul împărat, Pu Yi, cu proaspăta lui soţie, spunând „we wish to fly in heaven, two birds with one pair of wings and to grow together on earth, two trees with branches interlocked”.

E trist că astăzi ştim ce-a fost povestea lor de dragoste :nu au zburat nicăieri cu aceleaşi aripi şi şi-au despărţit ramurile destul de repede.

Când ieşim din Oraş, ne dăm seama că pentru a ajunge la metrou, trebuia să mergem pe lângă zid şi să refacem în sens invers tot drumul. De data asta, a fost vorba doar de o stradă nesfârşită, cu nişte băbuţe care vând legume, trafic intens şi motociclişti care se aruncau cu îndrăzneală (sau fără creier?) printre maşini.

În Oraşul Interzis nu bătuse vântul, ne protejaseră zidurile, însă acum, expulzate, călcam împotriva curenţilor de aer, uitându-ne doar în jos, pe sub glugă, încercând să nu ne izbim de nimeni şi să nu ne lăsăm ochii tăiaţi de gerul aspru.

Ultima amintire din Beijing a fost vizita la Templul Cerului, numit în engleză Temple of Heaven. Ca să ajungem acolo, am mers pe jos din locul în care eram cazaţi, străbătând diverse străzi comerciale pline de tarabe, vânzători de fructe, gunoaie şi magazine care stăteau să cadă. O parte din mine vroia să zică  “Acasă e şi mai China ca aici.”

Templul Cerului se află într-un parc minunat, şi el plin de chiparoşi înţelepţi. În faţa unui magazin, un grup de oameni dansau un balet improvizat, în timp ce o femeie cânta ceva trist. Era atât de frumoasă imaginea aceea!  Cum stăteau ei, dansatori ai clipei, şi dansau pe rând şi apoi se aplaudau, cum îşi mişcau graţios mâinile şi făceau piruete şi salturi în aer.

Templul Cerului e îngrădit de un zid care îi conferă acustică perfectă. O şoaptă spusă la un capăt al zidului se aude perfect în cealaltă parte, aşa că toţi stăteam tăcuţi, nu care cumva să ni se fure şoaptele. Templul semăna cu ce-mi imaginez că ar fi fost Turnul Babel, o variantă mai mică, rotundă, sfidând cerurile. A fost loc de cult Taoist, conţinând locuri de rugăciune pentru recoltă bogată. 

Altarul propriu-zis se află faţă în faţă cu Templul, în altă incintă, şi constă într-o platformă înălţaţă, cu trei niveluri de marmură albă, în centru fiind inima Cerului, the Heart of Heaven, unde împăratul se ruga pentru vreme bună. Se spune că structura altarului, cu cercurile concentrice, ajută ca rugăciunea să se propage, să vibreze mai departe, şi astfel să fie auzită de cer.

Zidurile din jurul altarului formează un pătrat, simbol al pământului, iar altarul, rotund, simbolizează cerurile. Treptele sunt toate ca o dantelă sculptată, cu dragoni  şi şerpi, iar variatele elemente se repetă în număr de nouă.

Şi aici se opreşte călătoria, fiindcă ai obosit şi tu şi trebuie să te întorci la realitatea ta. Uiţi acum de zborul cu avionul, de picioarele adormite, de frigul crunt şi smogul de deasupra oraşului. Laşi deoparte această bucată din Capitala de Nord, cu vechiul şi noul ei, cu clădirile care zgârie norii şi templele care mângâie cerul.

Şi cine ştie, poate ne vom întâlni din nou, de data asta într-un Shanghai, junglă urbană…



Citiţi şi

Clanurile

Cele mai bune destinaţii de vacanţă ale anului 2016

Vinul casei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,764 views

Your tuppence

  1. hegel / 19 May 2011 23:48

    frumos, poetic, tragic; dar ce altceva ar caracteriza china de azi decat amestecul de tragic si progres

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro